Umbre peste masa goală: Povestea unei mame care nu a renunțat la speranță

— Nu mai avem nimic, Lidia! Ce vrei să fac? Să scot bani din piatră seacă? vocea lui Viorel răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de igrasie. Era deja întuneric, iar lumina slabă a becului abia reușea să alunge umbrele care se strecurau peste masa goală. Copiii, Daria și Radu, stăteau lipiți unul de altul pe canapea, cu ochii mari și triști, ascultând fiecare cuvânt.

Mi-am strâns halatul pe mine și am simțit cum mă cuprinde frigul. Nu doar cel din casă, ci și cel din suflet. De câteva zile nu mai aveam decât pâine uscată și ceai. Facturile se adunau pe colțul mesei, iar fiecare plic nou îmi strângea inima ca o menghină. Am încercat să-i răspund lui Viorel fără să plâng:

— Nu-ți cer să faci minuni. Dar trebuie să găsim o soluție. Copiii nu pot merge la culcare flămânzi.

Viorel a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu privirile copiilor care mă implorau să le dau speranță. M-am așezat lângă ei, i-am strâns în brațe și am șoptit:

— O să fie bine, puii mei. Mama promite.

Dar în noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la tavanul crăpat, rugându-mă în șoaptă:

— Doamne, nu mă lăsa! Dă-mi o cale, arată-mi ce să fac!

A doua zi dimineață am pornit prin zăpadă spre piață, cu ultimii lei ascunși în buzunar. Am cumpărat două ouă și o pungă de făină. Vânzătoarea, tanti Florica, m-a privit cu milă:

— Lidia, dacă ai nevoie de ceva… să-mi spui. Știi că te ajut cum pot.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. Mândria nu mă lăsa să cerșesc ajutor. Pe drum spre casă, am văzut-o pe vecina mea, Mariana, cum își scotea băiatul la sanie. M-a salutat cald:

— Lidia, vii la o cafea? Am făcut cozonac ieri…

Am refuzat politicos și mi-am continuat drumul. În casă mirosea a frig și a resemnare. Am făcut clătite subțiri pentru copii și le-am împărțit cu grijă. Daria m-a întrebat cu voce stinsă:

— Mama, când o să avem iar carne?

Mi s-a pus un nod în gât. Am mințit-o că poate mâine.

Seara, Viorel s-a întors abătut. Nu găsise nimic de lucru. Fabrica la care lucra se închisese de câteva luni și nimeni nu mai angaja pe nimeni în orașul nostru mic din Moldova. Am început să ne certăm din nou:

— De ce nu te duci la București? Poate găsești ceva acolo!
— Și să vă las singure aici? Cum să plec?

Copiii au început să plângă. M-am simțit vinovată că nu pot păstra liniștea în casă.

Într-o noapte, după ce toți au adormit, am ieșit pe balconul înghețat și am privit stelele. M-am rugat din nou. A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Lidia, dacă vrei să faci curățenie la mine la cabinet, te plătesc zilnic. — Dr. Popescu”.

Am simțit că Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni. Am început să lucrez la cabinetul stomatologic al doctorului Popescu — nu era mult, dar era ceva. În fiecare zi aduceam acasă câte o pâine proaspătă sau un litru de lapte.

Viorel a început să bea din ce în ce mai des. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochi goi:

— Tu ai găsit ceva de muncă… Eu sunt un nimeni!

Încercam să-l încurajez:

— O să trecem împreună peste asta! Dar el nu mă asculta.

Într-o seară a venit acasă beat și a început să țipe la copii pentru că făceau gălăgie. M-am pus între el și ei:

— Lasă-i în pace! Nu ei sunt de vină!

A izbucnit în plâns și a ieșit din casă trântind ușa.

Au urmat luni grele. Am muncit cât am putut, am strâns fiecare bănuț, am făcut rost de haine second-hand pentru copii de la biserică. Într-o zi, Daria a venit acasă cu ochii roșii:

— Mama, copiii râd de mine că n-am ghete noi…

Am înghițit lacrimile și i-am spus că ghetele vechi sunt cele mai norocoase pentru că au mers deja pe drumuri bune.

Într-o duminică dimineață am mers toți patru la biserică. Preotul a vorbit despre încercări și despre credință. M-am simțit mai ușoară când am ieșit din biserică — parcă povara se mai ridicase puțin.

Într-o zi, Viorel s-a întors acasă cu o veste bună: găsise de lucru la o firmă de construcții din Iași. A plecat pentru câteva luni, iar eu am rămas singură cu copiii. Au fost luni grele, dar am reușit să punem ceva deoparte.

Când Viorel s-a întors acasă cu bani și cadouri pentru copii, am plâns toți împreună în bucătăria noastră mică.

Acum avem din nou mâncare pe masă și zâmbete în casă. Dar nu voi uita niciodată acele nopți de frig și foame, acele rugăciuni șoptite printre lacrimi.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim astfel de povești fără ca ceilalți să știe? Cât de mult poate duce un om înainte să se rupă? Poate credința chiar e singura noastră salvare atunci când totul pare pierdut?