„O să am copiii pe care îi vreau eu!”: Strigătul surorii mele care ne-a sfâșiat familia

— Nu mai suport! O să am copiii pe care îi vreau eu, nu pe care îi vreți voi!
Vocea Irinei a tăiat aerul din sufrageria bunicilor ca un cuțit. Farfuriile au rămas suspendate în mâinile noastre, iar privirile s-au întors toate spre ea. Mama s-a înroșit la față, tata a oftat adânc, iar bunica a început să-și frământe șorțul între degete. Eu am rămas nemișcată, cu lingura de ciorbă la jumătatea drumului spre gură.

Era duminică, ziua noastră „sfântă” de familie. De când mă știu, mesele astea erau prilej de glume, povești și uneori certuri mărunte. Dar azi, totul s-a schimbat. Irina, sora mea mai mică, era însărcinată cu al patrulea copil. Avea doar 32 de ani și deja trei copii mici acasă. De luni bune, discuțiile despre „iresponsabilitatea” ei deveniseră subiectul preferat al părinților și rudelor.

— Irina, nu te mai ambala așa, încerca mama să tempereze lucrurile. Nu vrem decât binele tău! Cum o să te descurci cu atâția copii? Nu vezi ce greu e în ziua de azi?

— Binele meu? Binele meu e să mă lăsați în pace! Nu vă cer bani, nu vă cer ajutor! Vreau doar să mă bucur de familia mea fără să fiu judecată la fiecare pas!

Tata a trântit lingura pe masă.

— Nu e vorba că te judecăm, dar gândește-te puțin! Tu și Radu abia vă descurcați cu banii. Copiii au nevoie de haine, de școală… Ce viitor le oferi?

Irina s-a ridicat brusc, cu ochii în lacrimi.

— Mai bine săraci și fericiți decât bogați și goi pe dinăuntru! Voi nu vedeți că fiecare copil e o bucurie? Sau v-ați pierdut sufletul între rate și griji?

Bunica a încercat să intervină cu blândețe:

— Draga mea, pe vremea mea aveam și noi mulți copii, dar lumea s-a schimbat… Acum e altfel…

— Nu e altfel, bunico! Doar că lumea s-a răcit. Toți judecă, nimeni nu mai iubește necondiționat!

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu eram sora „rea”, cea care mereu îi dădea sfaturi Irinei, cea care îi spunea că ar trebui să se gândească la carieră, la stabilitate. Eu eram cea care îi trimitea articole despre cât de greu e să crești mulți copii în România, despre lipsa sprijinului pentru mame, despre cât de greu e să-ți găsești un job decent după ani de stat acasă.

Dar privind-o acum, cu obrajii roșii și ochii aprinși de lacrimi și furie, mi-am dat seama că nu știu nimic despre ce simte ea cu adevărat.

— De ce nu mă întrebați niciodată dacă sunt fericită? a șoptit Irina printre suspine. De ce nu vă pasă decât de ce cred vecinii sau rudele?

Mama a început să plângă în tăcere. Tata s-a ridicat și a ieșit pe balcon. În cameră plutea un aer greu, ca înaintea unei furtuni.

— Irina… am încercat eu să spun ceva, dar m-am oprit. Ce rost avea? Orice aș fi zis ar fi sunat fals.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „Nu mai vin la masă duminica. Nu mai pot.”

Au trecut săptămâni în care nu am vorbit aproape deloc. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am vorbit cu Irina. Tata se prefăcea că nu-l interesează, dar îl vedeam cum oftează când credea că nu-l aud. Bunica se ruga în fiecare seară „să ne lumineze Dumnezeu mințile”.

Într-o seară ploioasă, am trecut pe la Irina fără să anunț. M-a primit cu ochii umflați de plâns și cu casa plină de jucării împrăștiate.

— Ce vrei? m-a întrebat sec.

— Să te văd. Să te ascult. Poate n-am făcut-o niciodată cu adevărat…

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu greșesc cu copiii mei. Mi-e frică să nu-i pot proteja. Dar mi-e și mai frică să trăiesc după regulile altora…

Am stat ore întregi vorbind despre copilărie, despre visele noastre, despre cât de greu e să fii femeie în România — mereu judecată: dacă ai prea mulți copii ești „iresponsabilă”, dacă n-ai niciunul ești „egoistă”, dacă ai unul singur „nu-i dai un frate”. Niciodată nu ești destul de bună.

În următoarele luni am încercat să reparăm ceva din ce se rupsese între noi. Am convins-o pe mama să vină la ziua nepoatei mele fără reproșuri sau sfaturi. Tata încă nu vorbește prea mult cu Irina, dar o sună uneori „să vadă dacă are nevoie de ceva”. Bunica aduce mereu prăjituri și încearcă să ne adune la masă ca altădată.

Dar rana rămâne acolo. Familia noastră nu mai e la fel. Poate nici n-o să mai fie vreodată.

Mă întreb uneori: cine are dreptul să decidă câți copii ar trebui să aibă o femeie? Și cât de mult ne costă prejudecățile pe care le purtăm din generație în generație?