Mașina mea, familia mea și iertarea nerostită – povestea unei încrederi spulberate

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum ai putut să fii atât de egoistă?
Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă ca o lamă. Eram la birou, cu ochii în monitor, când am primit apelul. Mi s-a strâns stomacul înainte să apuc să răspund.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.
— Mașina! Mașina ta! Vlad a făcut accident cu ea! Cum ai putut să lași totul pe umerii mei?

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Mașina mea, pe care o lăsasem mamei când am plecat la București, era singurul lucru pe care îl mai aveam din anii de muncă în străinătate. O lăsasem acasă pentru că mama avea nevoie să meargă la piață, la doctor, iar eu nu voiam să o vând. Dar Vlad… Vlad nici măcar nu avea permis.

— Cum adică Vlad? De ce conducea el?
— Nu mai contează! Acum ești tu de vină! Dacă nu plecai, dacă nu ne lăsai cu toate pe cap…

Am simțit cum mă sufoc. Mereu eu eram de vină. Când tata a plecat, eram prea mică să înțeleg, dar mama a găsit mereu un mod să-mi amintească: „Dacă nu te-ai fi născut tu, poate nu pleca el.” Când Vlad a început să chiulească de la școală, tot eu eram de vină că nu-l supravegheam. Acum, când mașina mea era făcută praf, tot eu eram vinovată.

Am închis ochii și am inspirat adânc.
— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu e corect ce faci.
— Nu-mi vorbi mie despre corectitudine! Tu nici măcar nu știi prin ce trecem aici!

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. În birou era liniște, doar tastaturile colegilor se mai auzeau ca o ploaie măruntă. M-am ridicat și am ieșit pe hol, încercând să-mi adun gândurile.

În acea seară, am luat primul tren spre Ploiești. Pe drum, am privit pe geam luminile orașelor care treceau ca niște fantome. Îmi aminteam copilăria: cum mergeam cu Vlad la ștrand, cum mama ne certa pentru orice prostie, cum tata dispăruse într-o zi fără să se mai uite înapoi. Mereu am simțit că trebuie să fiu „cea bună”, „cea responsabilă”. Dar niciodată nu era destul.

Când am ajuns acasă, Vlad stătea pe canapea cu ochii în pământ. Mama făcea cafea și trântea ceștile pe masă.

— Ai venit? a zis ea fără să mă privească.
— Da. Vreau să știu ce s-a întâmplat.

Vlad a ridicat privirea spre mine. Avea ochii roșii și tremura ușor.
— Îmi pare rău, Ilinca… Am vrut doar să ies puțin cu băieții. Nu credeam că o să se întâmple ceva…
— Nu aveai voie să conduci! am izbucnit eu. Știi cât am muncit pentru mașina aia?
— Las-o, Ilinca! a intervenit mama. E doar o mașină! Vlad e copilul meu!

M-am uitat la ea șocată.
— Și eu ce sunt? Eu nu sunt copilul tău?

S-a lăsat o tăcere grea. Am simțit cum toată furia și tristețea din anii trecuți se adunau în pieptul meu ca un nor negru.

— Mereu ai avut grijă de el mai mult decât de mine, am spus încet. Mereu eu am fost de vină pentru tot ce merge prost în casa asta.
— Nu e adevărat! a țipat mama. Tu ai avut tot ce ai vrut!
— Am avut doar responsabilități! Niciodată nu m-ai întrebat dacă sunt bine! Niciodată nu m-ai apărat!

Vlad s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Mama a rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe cana de cafea.

— Dacă tata ar fi fost aici… a început ea, dar s-a oprit.
— Tata nu mai e aici de mult timp. Și nici eu n-o să mai fiu dacă nu se schimbă nimic.

Am ieșit afară și am stat pe treptele casei până târziu. M-am gândit la toate momentele când am pus familia pe primul loc și m-am lăsat pe mine la urmă. La toate dățile când am iertat fără să primesc măcar un „mulțumesc”.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii umflați de plâns.
— Ilinca… Nu vreau să pleci supărată. Știu că am greșit. Dar… mi-e frică să nu te pierdem și pe tine.
L-am privit lung.
— Poate că trebuie să mă pierd puțin ca să mă regăsesc.

Mama nu a spus nimic când am plecat spre gară. Doar s-a uitat la mine cu ochii goi, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și nu putea.

În tren, privind câmpurile care se întindeau sub cerul cenușiu, m-am întrebat: oare cât timp trebuie să ierți până când începi să te ierți pe tine? Oare ești egoist dacă vrei doar puțină liniște și respect din partea celor dragi?

Poate că uneori trebuie să fii „vinovatul” familiei ca să-ți găsești curajul de a trăi pentru tine însuți.