Nu încă o cameră pentru soacra mea: Casa, lupta și granițele iubirii

— Ana, nu poți să fii atât de egoistă! Cum să nu aibă mama mea o cameră la noi? E bătrână, are nevoie de noi!
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și facturile împrăștiate pe masă. Mă uit la el, cu ochii umezi, încercând să-mi găsesc cuvintele.
— Vlad, nu e vorba că n-o iubesc pe mama ta. Dar e casa noastră. Vreau să avem spațiul nostru, intimitatea noastră. Nu vreau să trăiesc cu teama că deschide ușa oricând sau că trebuie să-i explic de ce am stat până târziu la muncă.

El oftează și-și trece mâna prin păr. Îl simt prins între două lumi: între mine și mama lui, între dorința de a fi bărbatul care-și protejează familia și băiatul care nu vrea să-și dezamăgească părintele.

Totul a început când am găsit anunțul pentru apartamentul din Drumul Taberei. Două camere, etaj patru, bloc vechi dar curat. Am simțit că acolo ar putea începe viața noastră adevărată. Am sunat-o pe mama mea, i-am spus cu entuziasm. Apoi Vlad a sunat-o pe doamna Mariana. Și de atunci, totul s-a complicat.

— Să nu uitați să luați ceva cu trei camere! Să fie loc și pentru mine, dacă mi se face rău sau dacă vreau să vin la voi! — a spus ea la telefon, cu vocea ei autoritară.

Am zâmbit forțat. Știam că nu avem bani nici pentru două camere fără credit pe 30 de ani. Dar Vlad a început să caute anunțuri cu trei camere. Eu am tăcut. Nu voiam scandal.

Seara, când ne-am întâlnit acasă, i-am spus:
— Vlad, nu ne permitem trei camere. Și nici nu cred că e sănătos să locuim cu mama ta. Avem nevoie de spațiul nostru.
El s-a încruntat:
— Ana, tu nu înțelegi! Mama a făcut totul pentru mine. Cum să o las singură?

Așa au început certurile. Zilnic. În metrou, la masă, înainte de culcare. Eu visam la o casă mică doar pentru noi doi, el visa la o familie unită sub același acoperiș.

Într-o duminică, am mers la masa de prânz la doamna Mariana. Ne-a întâmpinat cu sarmale și priviri tăioase.
— Ana, tu ai mamă? — m-a întrebat brusc.
— Da, am.
— Și dacă ar avea nevoie de tine? Ai lăsa-o singură?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nu, dar cred că fiecare familie are nevoie de intimitate…
Ea m-a întrerupt:
— Intimitate? Asta e moda voastră nouă! Pe vremea mea stăteam toți la un loc și nimeni nu murea!

Vlad tăcea. Eu mă simțeam tot mai mică.

În noaptea aceea am plâns în baie. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat dacă sunt o noră rea sau doar o femeie care vrea să-și trăiască viața după propriile reguli.

A doua zi am mers la bancă să discutăm despre credit. Consiliera ne-a spus clar:
— Pentru trei camere aveți nevoie de avans dublu și rate mult mai mari. Sunteți siguri?
Vlad s-a uitat la mine. Am dat din cap că nu.

Când i-am spus doamnei Mariana că vom lua doar două camere, a început să plângă:
— Nu vă pasă de mine! O să mor singură!
Vlad a cedat:
— Ana, poate are dreptate mama…

Atunci am izbucnit:
— Vlad, dar eu? Eu nu contez? Nu vezi că mă sufoc? Că nu mai pot?
El s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Mergeam la muncă pe pilot automat, evitam privirile colegilor și telefoanele mamei mele care simțea că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, după ce Vlad s-a întors târziu de la serviciu, l-am găsit stând pe întuneric în sufragerie.
— Ana… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama nu pot s-o las singură.
M-am așezat lângă el și i-am luat mâna.
— Vlad, trebuie să punem limite. Dacă nu facem asta acum, niciodată n-o să fim cu adevărat o familie.

A doua zi am mers împreună la doamna Mariana.
— Mamă — a spus Vlad — te iubim și vrem să te ajutăm oricând ai nevoie. Dar avem nevoie de casa noastră. Poate găsim o soluție: să vii la noi în weekenduri sau când ai nevoie de ajutor medical. Dar nu putem locui împreună permanent.
Ea s-a uitat lung la noi, cu ochii umezi.
— Voi faceți cum vreți… Eu doar voiam să fiu aproape de voi…

Am plecat cu inima grea dar și cu un sentiment ciudat de eliberare. Pentru prima dată simțeam că Vlad e de partea mea.

Azi stăm în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Avem certurile noastre, dar avem și liniștea noastră. Doamna Mariana vine uneori în vizită și încă oftează când vede cât e de mic spațiul. Dar eu știu că am făcut ce era mai bine pentru noi.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire? Oare câți dintre noi au curajul să spună „nu” când toată lumea așteaptă „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?