Dreptatea mamei: Când dragostea nu ajunge – Povestea unei nurori într-o familie românească

— Irina, ai uitat iar să pui sare în ciorbă! De câte ori să-ți spun că lui Radu îi place mai sărată?
Vocea ascuțită a soacrei mele, tanti Viorica, răsuna din bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, în timp ce eu încercam să-mi ascund mâinile tremurânde sub masă. Era a treia oară săptămâna asta când gătea „pentru toți”, dar de fapt doar Camelia, cumnata mea, primea laude și zâmbete calde. Eu eram mereu cea care greșea. Mă simțeam ca un copil pedepsit, deși aveam deja treizeci și patru de ani.

Radu, soțul meu, încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori tăcea. Știam că nu vrea scandaluri. Într-o seară, după ce am strâns masa și am rămas singuri în camera noastră mică de la etaj, i-am spus cu voce stinsă:

— Radu, nu mai pot. Simt că orice aș face, nu e bine. Parcă nici nu exist pentru mama ta.

El a oftat și m-a tras ușor spre el:

— Știu, Irina… Dar știi cum e mama. Mereu a fost așa cu mine. Camelia e fata ei preferată, chiar dacă nu e fiica ei. Nu știu ce să fac…

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi. Cumnata mea Camelia era soția fratelui mai mic al lui Radu, Mihai. Era tot timpul lăudată: „Camelia știe să facă sarmale ca la carte!”, „Camelia are grijă de copii exemplar!”, „Camelia e o noră adevărată!”. Eu? Eu eram doar Irina cea uitucă, cea care nu știe să gătească sau să spele rufele „cum trebuie”.

Într-o duminică, când toată familia era adunată la masă, tanti Viorica a început iar să povestească despre cât de mult o ajută Camelia la toate. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Irina, tu de ce nu vii mai des pe la noi? Camelia vine aproape zilnic să mă ajute cu grădina.

Am încercat să-mi găsesc cuvintele:

— Tanti Viorica, eu lucrez până târziu și ajung acasă abia pe la șapte…

— Eh, scuze găsim toți! Dacă vrei cu adevărat, găsești timp!

Radu s-a ridicat brusc de la masă:

— Mamă, las-o în pace! Irina muncește mult și face tot ce poate!

S-a lăsat o liniște grea. Mihai și Camelia s-au uitat unul la altul și au zâmbit pe sub mustață. M-am simțit mică și neînsemnată.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. M-am închis în baie și am plâns în șoaptă. M-am întrebat de ce nu pot fi și eu „buna noră”, de ce orice aș face nu e niciodată destul. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: poate chiar nu sunt potrivită pentru familia asta? Poate nu merit iubirea lor?

Au trecut luni în care am încercat să mă apropii de tanti Viorica. Am adus prăjituri făcute de mine, am ajutat-o la curățenie, am mers cu ea la piață. Dar mereu găsea ceva de criticat:

— Prăjitura e prea dulce.
— Ai uitat să cumperi pătrunjel.
— Nu știi să alegi roșiile bune.

Într-o zi, când eram doar noi două în bucătărie, am prins curaj:

— Tanti Viorica… Vreau doar să știți că încerc din răsputeri să vă fiu pe plac. Dar simt că nu reușesc niciodată.

S-a uitat la mine rece:

— Irina, fiecare om are locul lui. Unii se potrivesc mai bine într-o familie decât alții.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic.

Radu a observat că mă sting pe zi ce trece. Într-o seară m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Hai să ne mutăm la casa noastră. Nu mai pot nici eu cu tensiunea asta.

Am început să căutăm un apartament mic în oraș. Când i-am spus lui tanti Viorica că plecăm, a ridicat din umeri:

— Faceți cum vreți. Oricum Camelia rămâne aici să mă ajute.

M-am simțit eliberată și totodată vinovată. Parcă fugeam de o luptă pe care trebuia s-o câștig.

Viața în apartamentul nostru a fost la început liniștită. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat. De fiecare dată când mergeam în vizită la familia lui Radu, simțeam aceeași răceală. Camelia era mereu în centrul atenției, iar eu eram invizibilă.

Într-o zi, după o ceartă cu Radu despre vizitele la părinții lui, am izbucnit:

— De ce trebuie mereu să mă simt ca un intrus? De ce nu pot fi și eu acceptată?

El m-a privit trist:

— Poate că mama nu va schimba niciodată felul în care te vede… Dar eu te iubesc și asta contează cel mai mult.

Am realizat atunci că uneori dragostea unui om nu poate compensa lipsa de acceptare din partea celorlalți. Am început să mă concentrez pe propria mea familie: pe Radu și pe fetița noastră care urma să vină pe lume.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult contează recunoașterea celorlalți pentru fericirea noastră? Oare putem fi cu adevărat împliniți dacă nu suntem acceptați acolo unde ne-am dorit cel mai mult?