„De ce nu poți fi ca ea?” – Povestea unei femei care luptă cu așteptările soțului și cu propriile răni

— Elena, iar ai făcut paste? Nu poți să gătești și tu ceva mai… ca lumea? Ioana face sarmale și cozonac în fiecare weekend, nu doar chestii rapide! vocea lui Sorin răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii de la cratiță și mirosul de usturoi. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Încerc să-i răspund calm, dar simt cum mi se strânge inima.

— Sorin, am venit de la muncă acum o oră. Am stat în trafic două ore. Nici nu am apucat să mă schimb… Am făcut ce am putut.

El oftează teatral și se așază la masă, butonând telefonul. Îl aud cum îi scrie lui Vlad, colegul lui de la birou: „La noi iar paste. La voi ce bunătăți a făcut Ioana?”

Mă simt invizibilă. Parcă nu contează că am un job solicitant la bancă, că alerg zilnic între clienți nervoși și șefi pretențioși. Când ajung acasă, trebuie să fiu și gospodină perfectă, și soție zâmbitoare. Dar nu sunt Ioana. Nu am timp să frământ cozonaci sau să rulez sarmale ore întregi. Și nici nu vreau să trăiesc doar pentru a bifa lista de așteptări a altora.

În seara aceea, după ce Sorin adoarme cu televizorul pornit, mă uit la tavanul dormitorului și mă întreb: când am început să nu mai fiu suficientă? Când a devenit viața noastră o competiție cu alții?

A doua zi dimineață, mă trezesc devreme și încerc să-mi adun curajul. Îl găsesc pe Sorin în bucătărie, cu cafeaua în mână.

— Sorin, trebuie să vorbim.

Ridică din sprâncene, deranjat că îi stric rutina.

— Ce e?

— Nu mai pot să trăiesc sub comparațiile astea. Nu sunt Ioana și nici nu vreau să fiu. Dacă vrei sarmale și cozonac în fiecare weekend, poate ar trebui să te muți la ea.

Se uită la mine șocat, ca și cum nu ar fi realizat până acum cât de tare mă dor cuvintele lui.

— Elena, exagerezi. Doar ziceam și eu…

— Nu exagerez! Mă doare când mă compari mereu cu alte femei. Muncesc la fel de mult ca tine. De ce trebuie să demonstrez mereu că sunt destul?

Tace. Pentru prima dată în mult timp, tace cu adevărat. Dar știu că nu va fi atât de simplu.

În zilele următoare, tensiunea plutește între noi ca un nor greu. Îl văd cum se uită la mine când deschid frigiderul sau când pun masa. Parcă așteaptă să greșesc din nou. Mă simt ca o elevă care dă examen zilnic pentru nota zece la gospodărie.

Sâmbătă dimineață primesc un mesaj de la mama: „Vii pe la noi? Am făcut plăcintă cu mere.” Ezit. N-am mai fost acasă de luni bune. De când tata s-a îmbolnăvit, mama s-a schimbat mult – e mai tăcută, mai obosită. Dar știu că are nevoie de mine.

— Sorin, merg la ai mei azi.

— Și cine gătește prânzul?

Îmi vine să țip: „Gătește-ți singur!” Dar tac și plec fără alte explicații.

La părinți e liniște. Mama mă privește lung când intru pe ușă.

— Ce ai pățit, mamă? Pari trasă la față.

Îmi vine să plâng. Mă așez la masa din bucătărie și îi povestesc totul: comparațiile, presiunea, oboseala care nu mai trece.

Mama oftează și îmi pune mâna pe mână.

— Știi că nici eu n-am fost niciodată ca mătușa ta Maria… Tata mereu zicea că ea face cele mai bune prăjituri din sat. Dar tu ai crescut sănătoasă și iubită. Nu te lăsa strivită de așteptările altora.

Mă simt pentru prima dată ascultată. Plâng în brațele ei ca un copil.

Când mă întorc acasă seara târziu, Sorin e tot supărat.

— Ai stat toată ziua la ai tăi? Nici nu ai gătit nimic!

Îl privesc drept în ochi:

— Sorin, dacă nu poți aprecia ce fac deja pentru noi, poate ar trebui să-ți reevaluezi prioritățile. Eu nu mai pot trăi așa.

Se ridică nervos și pleacă în dormitor trântind ușa. Pentru prima dată nu-mi pasă dacă se supără. Pentru prima dată simt că merit mai mult decât firimiturile de afecțiune pe care mi le aruncă printre reproșuri.

În zilele care urmează, încerc să-mi recapăt viața pas cu pas. Îmi fac timp pentru mine: citesc, ies cu prietenele la cafea, merg la teatru singură. Sorin observă schimbarea și încearcă să fie mai atent – dar rana e adâncă.

Într-o seară vine acasă cu flori.

— Elena… îmi pare rău dacă te-am rănit. Poate am exagerat cu comparațiile…

Îl ascult fără să spun nimic. Nu știu dacă pot ierta atât de ușor. Dar știu că nu voi mai accepta niciodată să fiu definită prin ochii altora.

Mă uit la el și îl întreb:

— Oare câte femei trăiesc zilnic cu povara asta? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru a fi „ca lumea”? Poate e timpul să ne întrebăm: cine ne suntem cu adevărat – și pentru cine trăim?