Inima unei mame între viață și moarte: Povestea Anei, gemenele și lupta cu destinul

— Ana, trebuie să alegi. Nu mai avem timp! vocea medicului răsuna în urechile mele ca un ecou dintr-un vis urât. Eram întinsă pe patul rece de la Spitalul Județean din Ploiești, cu lumina albă a neoanelor tăind întunericul nopții de decembrie. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi curgeau fără oprire pe obraji. În burtă, gemenele mele se zbăteau pentru viață, iar eu eram prinsă între disperare și neputință.

— Nu pot… nu pot să aleg… am șoptit, privind-o pe mama care stătea la capul patului, cu ochii roșii de plâns.

— Ana, gândește-te la tine! Dacă nu faci operația acum, s-ar putea să nu mai fii aici nici tu, nici fetele! a spus ea cu vocea spartă.

Tatăl meu stătea în colțul camerei, cu brațele încrucișate și privirea pierdută. Nu spunea nimic, dar știam că mă judecă. Pentru el, orice slăbiciune era o rușine. „De ce nu ai avut grijă? De ce ai ajuns aici?” păreau să spună ochii lui.

Soțul meu, Radu, era plecat la muncă în Germania. Vorbisem cu el la telefon cu câteva ore înainte. Vocea lui era plină de teamă și neputință.

— Ana, te rog… fă ce trebuie să faci ca să fii bine. Fetele au nevoie de tine. Eu… eu nu pot trăi fără tine…

Dar ce înseamnă „bine” când orice alegere înseamnă pierdere? Medicul mi-a explicat: dacă accept operația de urgență, există șanse mari să supraviețuiesc eu, dar gemenele ar putea să nu reziste. Dacă refuz, riscăm să murim toate trei.

Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc cum a început totul. Eram atât de fericită când am aflat că voi avea gemene! Radu plângea de bucurie la telefon, iar mama mi-a adus cozonac proaspăt și a început să tricoteze hăinuțe mici. Dar sarcina a fost grea încă de la început: grețuri, amețeli, internări repetate. La fiecare control medical, primeam vești tot mai îngrijorătoare.

În satul nostru din Prahova, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. „Ana nu e în stare să ducă o sarcină”, „Ce fel de mamă ești dacă nu te gândești la copii?” — auzeam mereu pe la colțuri. Chiar și sora mea mai mică, Ioana, mă privea cu milă amestecată cu reproș.

— Poate că Dumnezeu știe mai bine ce e pentru tine… mi-a spus ea într-o seară, când stăteam amândouă pe banca din fața casei.

— Dar dacă Dumnezeu vrea să aleg eu? Dacă trebuie să fiu eu cea care decide cine trăiește și cine moare?

Noaptea aceea din spital a fost cea mai lungă din viața mea. Medicul intra din oră în oră să mă verifice. Mama îmi ținea mâna strâns și se ruga în șoaptă. La un moment dat, am simțit o durere sfâșietoare și am început să țip.

— Ajutați-mă! Nu vreau să le pierd!

Asistentele au venit în fugă, iar medicul m-a privit cu ochi obosiți:

— Ana, trebuie să decizi acum!

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am privit spre mama:

— Dacă eram tu, ce ai fi făcut?

Ea a izbucnit în plâns:

— Nu pot să-ți spun ce să faci… Ești mama lor. Tu știi cel mai bine…

Într-un final, am semnat hârtia pentru operație. Am simțit că-mi trădez copiii, dar nu voiam ca Radu să rămână singur sau ca părinții mei să-și îngroape fiica.

Operația a durat ore întregi. Când m-am trezit, totul era tăcere. Mama era lângă mine, cu ochii umflați de plâns.

— Ana… una dintre fete a supraviețuit. Cealaltă… nu a rezistat…

Am simțit cum sufletul mi se rupe în două. Am vrut să urlu, dar nu aveam putere nici măcar să plâng. În zilele care au urmat, am stat nemișcată în pat, privind tavanul alb al salonului. O parte din mine murise odată cu fetița mea.

Când Radu s-a întors acasă, m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Îl simțeam plângând pe umărul meu.

Familia mea era împărțită: mama mă susținea, dar tata nu-mi vorbea decât monosilabic. Sora mea încerca să mă facă să merg mai departe:

— Ai o fetiță care are nevoie de tine! Nu poți trăi doar cu vinovăție…

Dar cum să nu mă simt vinovată? Cum să nu mă întreb în fiecare noapte dacă am făcut alegerea corectă?

Au trecut luni până am putut să-mi țin fetița în brațe fără să plâng pentru cea pierdută. O cheamă Maria și are ochii lui Radu și zâmbetul meu timid. Fiecare zi alături de ea e o luptă între bucurie și durere.

Oamenii din sat încă vorbesc: unii mă compătimesc, alții mă judecă. Dar nimeni nu știe ce e în sufletul unei mame care a trebuit să aleagă între viață și moarte.

Acum mă uit la Maria cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: oare am făcut ceea ce trebuia? Poate cineva vreodată să ierte sau să uite o astfel de alegere? Voi ce ați fi făcut dacă ați fi fost în locul meu?