Dragostea de dincolo de gard: Povestea mea cu vecinul și fiul meu

— Ce faci, mamă?! Ai înnebunit?!

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, iar eu rămăsesem cu știarța udă în mână, ca și cum aș fi putut șterge cu ea nu doar masa, ci și furia lui. Fața îi era roșie, ochii îi scânteiau de revoltă. Nu mă așteptasem la o reacție atât de violentă. Doar îi spusesem că mă văd cu domnul Stănescu, vecinul nostru de peste gard. Nu era o crimă, nu? Dar pentru Vlad părea să fie sfârșitul lumii.

— Vlad, te rog… Nu e ceea ce crezi. Nu e nimic rușinos în asta. Suntem doi oameni singuri care…

— Singuri?! Mamă, el are aproape șaptezeci de ani! E văduv de douăzeci! Toată strada râde de el! Și tu… tu…

Nu mai găsea cuvintele. M-am uitat la el și mi-am dat seama că nu mai era băiețelul pe care îl țineam de mână la grădiniță. Era bărbat acum, dar tot copilul meu rămânea. Și totuși, nu mă simțisem niciodată mai singură.

Am lăsat știarța pe masă și am tras aer adânc în piept.

— Vlad, nu pot trăi doar pentru ce zic alții. Nici măcar pentru tine. Am dreptul să fiu fericită.

A izbucnit în râs amar.

— Fericită? Cu domnul Stănescu? Cu bătrânul ciudat care vorbește cu pisicile și repară biciclete vechi? Mamă, tata n-a murit de mult…

M-am cutremurat. Era adevărat. Soțul meu, Mihai, plecase dintre noi acum trei ani. Cancer. O boală care ne-a ros încet pe toți. După moartea lui, casa s-a umplut de tăcere și praf. Vlad s-a mutat la București, eu am rămas aici, în satul nostru din Prahova, cu amintirile și cu grădina care nu mai rodea ca înainte.

Domnul Stănescu a apărut într-o zi la poartă cu un coș de mere.

— Doamnă Maria, am prea multe mere. Poate faceți o plăcintă.

Așa a început totul. Întâi discuții despre vreme și recolte, apoi despre copii și singurătate. Îmi plăcea să-l ascult povestind despre tinerețea lui la Câmpina, despre soția lui care făcea cea mai bună dulceață de cireșe amare. Îmi aducea flori din grădină și mă ajuta să repar gardul când se rupea vreo scândură.

Nu știu când am început să-l aștept dimineața la cafea sau să mă gândesc la el seara înainte să adorm. Era o liniște între noi pe care n-o mai simțisem de mult.

Dar Vlad nu putea înțelege asta.

— Mamă, dacă faci asta… dacă alegi pe el… eu nu mai vin aici! Să nu te aștepți să te mai caut!

Cuvintele lui au căzut ca un blestem peste mine. Am simțit cum mi se strânge inima. Să-mi pierd copilul pentru un strop de fericire? Merita?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind poza lui Mihai de pe noptieră. M-am întrebat ce-ar fi zis el dacă ar fi fost aici. Poate m-ar fi certat, poate m-ar fi înțeles. Sau poate ar fi zâmbit trist și mi-ar fi spus că viața merge înainte.

A doua zi dimineață am ieșit în grădină. Domnul Stănescu cosea iarba la el în curte. M-a văzut și mi-a făcut cu mâna.

— Bună dimineața, Maria! Vrei să bem o cafea?

Am dat din cap că da și am trecut gardul pe la poarta mică dintre curți. În bucătăria lui mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită.

— Ce s-a întâmplat? Pari tristă.

I-am povestit totul. Despre Vlad, despre ceartă, despre amenințarea lui că nu mă va mai căuta.

Domnul Stănescu a oftat adânc.

— Știi, Maria… când soția mea a murit, băiatul meu n-a vorbit cu mine doi ani. M-a acuzat că n-am făcut destul ca s-o salvez. Dar timpul le vindecă pe toate… dacă ai răbdare.

Am plâns atunci ca un copil. El m-a ținut de mână și mi-a spus că nu trebuie să aleg între copil și fericire — dar că uneori viața ne pune la încercare curajul.

Zilele au trecut greu. Vlad nu mi-a mai dat niciun semn. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri — „Ai văzut-o pe Maria? Cu Stănescu! Cine-ar fi crezut?” — dar nu-mi mai păsa atât de mult ca înainte.

Într-o duminică după-amiază, când stăteam cu domnul Stănescu pe bancă sub nuc, am auzit poarta trântindu-se tare. Vlad intrase val-vârtej în curte.

— Mamă! Trebuie să vorbim!

M-am ridicat speriată.

— Vlad…

— Nu pot să cred că ai ales asta! Tata n-ar fi vrut niciodată…

Domnul Stănescu s-a ridicat încet și s-a apropiat de Vlad.

— Tinere, tatăl tău a fost un om bun. Și-ar fi dorit ca mama ta să fie fericită.

Vlad l-a privit cu ură.

— Nu e treaba dumneavoastră!

— Ba da, e treaba mea dacă Maria suferă din cauza mea.

Am simțit că trebuie să intervin.

— Vlad, te rog… Nu vreau să te pierd. Dar nici să trăiesc ca o umbră nu mai pot. Am nevoie să fii lângă mine, dar am nevoie și să trăiesc din nou.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni până când mi-a dat un mesaj: „Mamă, îmi pare rău că am țipat la tine. Încerc să înțeleg.”

Nu știu dacă va accepta vreodată relația mea cu domnul Stănescu. Poate că nu. Poate că da. Dar am învățat că uneori trebuie să alegi între liniștea celorlalți și propria ta inimă.

M-am întrebat adesea: Oare e greșit să cauți fericirea când toți ceilalți cred că nu ai dreptul? Cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți?