Când trebuie să dispar: Durerea unei bunici din Ploiești

— Božena, te rog, nu mai sta pe aici când vine Radu acasă. Știi că nu-i place…

Vocea Ioanei, fiica mea, răsună în bucătăria mică, unde aburii de la supa de găină se amestecă cu mirosul amar al respingerii. Mă uit la ceas: e aproape șase. Știu ce urmează. Îmi strâng repede șorțul, îmi iau geanta și mă pregătesc să dispar din nou, ca o umbră care nu are voie să existe.

Andrei, nepotul meu, mă privește cu ochi mari și umezi. — Bunico, unde pleci? Nu mai stai cu mine?

Îi zâmbesc forțat, încercând să-mi ascund lacrimile. — Mă întorc mâine, puiule. Să fii cuminte.

Dar știu că nu-i adevărat. Nu știu niciodată când am voie să mă întorc. Totul depinde de dispoziția lui Radu, ginerele meu. De când a intrat el în viața Ioanei, casa asta nu mai e a mea. Nici măcar nu mai e a Ioanei. E a lui.

Merg pe stradă cu pași mici, încercând să-mi adun gândurile. Mă simt ca o intrusă în propria familie. Cândva, visam să-mi cresc nepotul, să-i spun povești la culcare, să-l iau de mână în parc. Acum, tot ce pot face e să-l privesc pe furiș, să-i las câte o jucărie sub pernă și să sper că nu mă va uita.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la serviciu de noapte, Ioana m-a sunat plângând:

— Mamă, nu mai pot… Nu știu ce să fac. Radu zice că tu îl judeci mereu, că te bagi peste noi… Dar tu doar vrei să-l vezi pe Andrei.

— Ioana, eu nu vreau decât să vă ajut. Să fiu aproape de voi…

— Știu… Dar dacă îl supăr pe Radu, se enervează și pe mine, și pe Andrei. Nu vreau scandal…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei ne-a părăsit, eu care am muncit o viață întreagă la fabrica de confecții din Ploiești ca să nu-i lipsească nimic… Acum sunt un obstacol.

Într-o zi de duminică, am venit cu o plăcintă cu mere făcută după rețeta mamei mele. Andrei era în curte, jucându-se cu mingea. Când m-a văzut, a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Bunico! Ai venit!

Ioana a ieșit repede din casă:

— Mamă, te rog… Radu e acasă. Nu cred că e momentul…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am lăsat plăcinta pe masă și am plecat fără un cuvânt. Pe drum am plâns ca un copil.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat singură în garsoniera mea mică, privind fotografiile vechi cu Ioana copil și întrebându-mă unde am greșit. De ce trebuie să dispar? De ce dragostea mea pentru nepotul meu e considerată o povară?

Au trecut luni de zile în care am trăit din firimituri de momente: o vizită scurtă când Radu era plecat la cumpărături, un telefon grăbit de la Andrei înainte de culcare. Într-o zi, Andrei mi-a spus:

— Bunico, de ce nu vii niciodată când e tata acasă? El nu te place?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că uneori adulții uită să fie oameni?

Într-o seară geroasă de iarnă, Ioana m-a sunat din nou:

— Mamă… Radu a spus că dacă mai vii fără să te anunțăm noi, nu te mai lasă deloc să-l vezi pe Andrei.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ioana… E copilul meu! E nepotul meu! Cum poți să accepți asta?

— Nu pot altfel… Mi-e frică…

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la poza lui Andrei de pe noptieră și am început să vorbesc cu ea ca și cum ar fi fost acolo:

— Să nu mă uiți niciodată, puiule… Să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Într-o zi am decis să scriu o scrisoare pentru Andrei. I-am povestit despre copilăria Ioanei, despre cum mergeam împreună la cules de cireșe la bunici la țară, despre cât de mult îl iubesc și cât mi-aș dori să fiu lângă el mereu. Am pus scrisoarea într-un plic și am rugat-o pe vecina mea, doamna Stanciu, să i-o dea Ioanei.

După câteva zile, Ioana m-a sunat:

— Mamă… Andrei a citit scrisoarea ta și a plâns mult. Mi-a zis că vrea să stea cu tine măcar o zi întreagă.

Am simțit o rază de speranță. Poate că dragostea adevărată găsește mereu o cale.

Dar Radu a aflat despre scrisoare și a făcut un scandal monstruos. A țipat la Ioana ore întregi și i-a interzis să mă mai lase să-l văd pe Andrei fără acordul lui.

De atunci au trecut luni în care nu am mai primit niciun semn. Am început să mă sting încet-încet, ca o lumânare uitată într-o cameră goală.

Într-o zi însă, Andrei a venit singur la mine. Avea lacrimi în ochi și un desen în mână: era el și eu ținându-ne de mână sub un copac mare.

— Bunico… Nu vreau să dispari niciodată.

L-am strâns la piept și am plâns împreună mult timp.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare câți bunici trăiesc aceeași durere ca mine? Oare cât valorează dragostea noastră pentru nepoți într-o lume în care suntem obligați să dispărem?