Umbre în casa bunicilor: Povestea unei veri de neuitat

— Nu mai bate din picior, Ilinca! O să-i trezești pe toți!
Vocea mamei răsuna aspru în întunericul casei bătrânești, dar eu nu mă puteam opri. Îmi tremurau mâinile pe cearșaful aspru, iar inima îmi bătea nebunește. Era a treia noapte la rând când auzeam pași pe hol, pași care nu erau ai nimănui din familie.
— Mamă, te rog, ascultă-mă! Cineva intră în casă noaptea!
— Ilinca, nu mai inventa prostii. Ești mare deja, ai 17 ani. Nu te mai speria de umbre!
Tata nici nu s-a sinchisit să deschidă ochii. Bunica sforăia încet în camera de lângă bucătărie. Doar eu eram trează, cu ochii larg deschiși, ascultând cum scârțâie podeaua sub pași nevăzuți.

A doua zi dimineață, am găsit urme de noroi pe covorul din hol. Am arătat cu degetul spre ele, dar mama a dat vina pe mine sau pe fratele meu mai mic, Rareș.
— Poate ai uitat tu să te descalți aseară, Ilinca. Sau poate Rareș a ieșit la baie și a călcat prin noroi.
— N-am fost eu! Nici Rareș! Amândoi am stat în pat toată noaptea!
Tata a ridicat din umeri și a ieșit afară să dea de mâncare găinilor. M-am simțit singură și neputincioasă.

În satul nostru din Argeș, lumea vorbește mult și ascultă puțin. Am încercat să-i spun Mariei, vecina de peste drum, dar ea doar a zâmbit strâmb:
— Lasă, fată dragă, că nu vine nimeni la voi. Cine să vrea să fure de la niște bătrâni?
M-am întors acasă cu un nod în gât. În seara aceea am decis să nu mai spun nimic nimănui. Dar am pus un scaun în fața ușii de la camera mea și am stat cu urechile ciulite până dimineața.

În următoarele zile, lucrurile au început să dispară: o pereche de cercei ai bunicii, un portofel vechi al tatei, chiar și o sticlă de țuică din beci. Mama a început să mă privească suspicios:
— Ilinca, nu cumva tu ai luat cerceii? Ai nevoie de bani?
— Cum poți să crezi asta despre mine? Eu încerc doar să vă protejez!
— Să ne protejezi? De cine? De fantome?
Rareș mă privea cu ochii mari și speriați. Într-o seară mi-a șoptit:
— Și eu am auzit pași. Dar mi-a fost frică să spun.
L-am strâns în brațe și i-am promis că o să aflu adevărul.

Într-o noapte cu ploaie torențială, am stat la pândă lângă ușa bucătăriei. La ora două fără un sfert, am auzit clanța mișcându-se încet. M-am ascuns după sobă și am privit cum o siluetă subțire intra tiptil în casă. Avea gluga trasă pe cap și mergea direct spre dulapul bunicii. Am simțit cum mi se taie respirația.

Am țipat cât am putut:
— Cine ești? Ce cauți aici?
Silueta s-a întors brusc și a fugit pe ușă afară. Am alergat după ea până în curte, unde ploaia bătea nemilos. Am apucat doar să-i văd fața pentru o clipă: era Vlad, vărul meu mai mare, fiul surorii mamei, venit din București pentru vacanță.

A doua zi dimineață, l-am confruntat pe Vlad în fața tuturor:
— De ce ai intrat noaptea în casă? Ce cauți?
El a roșit și a dat ochii în pământ:
— Nu voiam decât niște bani… Am pierdut tot la păcănele în oraș și mi-a fost rușine să cer.
Mama a început să plângă. Tata s-a făcut alb la față. Bunica s-a prăbușit pe scaun.

Au urmat zile tensionate. Mama nu mai vorbea cu sora ei la telefon. Tata îl privea pe Vlad ca pe un străin. Eu mă simțeam vinovată că am spus adevărul, dar și ușurată că nu sunt nebună.

În sat s-a aflat repede ce s-a întâmplat. Vecinii au început să ne ocolească sau să șușotească pe la colțuri. Maria mi-a spus într-o zi:
— Vezi? De-asta nu trebuie să-ți speli rufele în public.
Dar eu nu mai puteam tăcea. Pentru prima dată în viață mi-am apărat granițele și am cerut respect.

Vlad a plecat rușinat la București. Bunica a încuiat toate ușile și a ascuns cheile. Tata a început să doarmă cu toporul lângă pat. Mama s-a retras în tăcere și nu m-a mai certat niciodată pentru că „visez” lucruri ciudate.

Au trecut luni până când familia noastră a început să se vindece. Rareș a redevenit vesel, iar eu am simțit că pot avea încredere în intuiția mea. Dar rana trădării încă doare.

Mă întreb uneori: cât de greu e să fii crezut atunci când spui adevărul? Și câte familii se destramă pentru că alegem să tăcem atunci când ar trebui să vorbim?