Fiul meu, Nora mea și Umbra Trecutului

— Vlad, nu mai pot să stau deoparte! Am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea paltonul pe umeri, pregătit să plece din nou spre apartamentul acela rece, unde îl aștepta Diana. Era trecut de ora opt seara, iar în bucătăria mea mirosea a ceai de tei și a neliniște.

Vlad s-a oprit în prag, cu ochii lui albaștri, obosiți, evitând privirea mea. — Mamă, te rog… nu începe iar. Nu e treaba ta.

Dar cum să nu fie treaba mea? Sunt mama lui! L-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am muncit două slujbe ca să nu-i lipsească nimic. Și acum, când ar trebui să-l văd fericit, îl văd tot mai stins, tot mai absent. Diana, nora mea, e o femeie frumoasă, dar rece ca o iarnă fără zăpadă. De când s-au căsătorit, parcă Vlad nu mai e el.

— Nu vezi că te consumi degeaba? a continuat el, cu voce joasă. — E viața mea. Lasă-mă să mă descurc.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe scaun și am început să plâng în tăcere. Vlad s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Mamă… nu vreau să te doară. Dar nu pot vorbi despre asta.

A plecat fără să mai spună nimic. Ușa s-a închis încet, lăsând în urmă un gol apăsător. Am rămas singură cu gândurile mele, întrebându-mă unde am greșit. Oare am fost prea protectoare? Oare l-am sufocat? Sau poate Diana are dreptate când spune că nu știu să-mi văd de viața mea?

Am încercat să mă apropii de ea la început. I-am făcut prăjituri, am invitat-o la cafea, am încercat să o cunosc. Dar ea mereu era grăbită, mereu cu telefonul în mână, mereu cu privirea pierdută. Odată am auzit-o spunându-i lui Vlad: „Mama ta nu știe când să se oprească.”

Într-o duminică, la masa de prânz, tensiunea a atins apogeul. Diana a venit cu o față acră și nici măcar nu m-a salutat.

— Ce-ai pățit, Diana? am întrebat eu, încercând să fiu amabilă.

— Nimic. Doar că nu-mi place să fiu interogată de fiecare dată când vin aici.

Vlad s-a uitat la mine rușinat. — Hai, Diana, lasă…

— Nu! a ridicat ea tonul. — Mereu trebuie să răspund la întrebări! De ce nu poți pur și simplu să ne lași în pace?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am tăcut tot restul mesei, iar după ce au plecat, am plâns ore întregi. Sora mea, Lenuța, mi-a spus la telefon:

— Mariana, lasă-i în pace! Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca noi. Dacă vrei să-l ai aproape pe Vlad, trebuie să accepți și nora.

Dar cum să accept că fiul meu se stinge pe zi ce trece? Cum să accept că nora mea îl controlează, îl izolează de prieteni și familie? Prietena lui din copilărie, Irina, mi-a spus într-o zi:

— Mariana, Vlad nu mai iese cu nimeni. Diana îi citește mesajele, îi verifică telefonul… E mereu tensionat.

Am încercat să vorbesc cu el din nou.

— Vlad, te rog… dacă ai nevoie de ajutor…

— Nu vreau să discut despre asta! a izbucnit el. — Nu înțelegi că mă faci să mă simt ca un copil?

M-am retras în camera mea și am început să scriu în jurnal. Poate doar acolo pot spune tot ce simt: frica de a-l pierde definitiv, furia neputinței și dorința de a-l vedea fericit.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit la mine fără să anunțe. Era ud leoarcă și avea ochii roșii.

— Mamă… pot să dorm aici?

L-am luat în brațe fără să întreb nimic. A doua zi dimineață mi-a spus:

— Nu mai pot. Diana mă face să mă simt mic… inutil… Nu știu ce să fac.

L-am privit lung și i-am spus:

— Vlad, tu decizi pentru tine. Dar orice ai alege, eu sunt aici.

A stat la mine câteva zile. Diana l-a sunat obsesiv, i-a trimis mesaje pline de reproșuri: „Ești un laș! Fugi la mama ta ca un copil!”

Într-un final s-a întors la ea. Mi-a spus doar atât:

— Trebuie să încerc să repar lucrurile.

De atunci au trecut luni întregi. Vlad vine rar pe la mine și e mereu grăbit. Diana nici nu mă mai salută când ne vedem pe stradă. Mă simt vinovată că poate am făcut mai mult rău decât bine încercând să-l ajut.

Uneori mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult trebuie să ne implicăm în viața copiilor noștri adulți? Și dacă îi lăsăm singuri cu suferința lor… nu îi pierdem pentru totdeauna?