„Mama mea nu vrea să facă babysitting, dar trebuie să îmi susțin familia”

Viața are modul său de a ne testa cu încercări care uneori par de neînvins. Numele meu este Madalina, și sunt o mamă singură pentru trei copii minunați: Alexa, 9 ani, Albert, 7 ani, și Ela, acum 2 ani. Soțul meu, Andrei, a decedat neașteptat când Ela era doar un bebeluș. Șocul și durerea au fost copleșitoare, nu doar emoțional, dar și financiar.

Am fost norocoși să deținem casa noastră, un loc mic și confortabil în care Andrei și cu mine ne-am pus toată inima. Totuși, deținerea unei case nu te scutește de facturile lunare – utilitățile, taxele pe proprietate și costurile de întreținere care nu se termină niciodată. Plus, costul creșterii copiilor, care pare să crească în fiecare zi. Moartea lui Andrei ne-a lăsat cu o asigurare de viață, dar mare parte din aceasta a mers către facturile medicale și datoriile pe care nu le anticipasem.

În primele șase luni după trecerea lui Andrei, fratele meu Bogdan a fost stânca noastră. Ne-a ajutat cu alimente, babysitting și a fost mereu acolo când aveam nevoie de un umăr pe care să plâng. Dar Bogdan are propria sa familie și obligații financiare, și oricât ar fi vrut, nu a putut să ne susțină la nesfârșit.

Știam că trebuie să îmi găsesc un loc de muncă. Piața muncii nu a fost prietenoasă, mai ales pentru cineva care fusese în afara forței de muncă aproape un deceniu. Am reușit să obțin un post de casier la un magazin alimentar local. Orele erau lungi, iar salariul era minim, dar era un început.

Cea mai mare provocare, totuși, a fost găsirea cuiva care să aibă grijă de copii în timp ce eram la muncă. Costurile pentru îngrijirea copiilor erau astronomice, și cu venitul meu modest, plata pentru o bonă sau un centru de zi era exclusă. M-am întors la singura persoană la care credeam că pot apela – mama mea.

Spre dezamăgirea mea, mama, care întotdeauna fusese oarecum distantă, a refuzat să facă babysitting. Simțea că și-a crescut copiii și nu dorea responsabilitatea de a avea grijă de nepoții ei. Se bucura de pensionare, plină de călătorii și activități sociale, și nu voia să fie legată din nou.

M-am simțit rănită și abandonată, dar nu am avut de ales decât să mă descurc. Am îmbinat diverse soluții – vecini care puteau să îi supravegheze câte o oră pe aici pe acolo, programe școlare pentru Alexa și Albert, și mult timp în fața televizorului pentru Ela, mai mult decât mi-ar fi plăcut.

Stresul de a jongla între muncă, îngrijirea copiilor și nevoile emoționale ale copiilor mei îndoliați a început să își spună cuvântul. Performanța mea la muncă a suferit. Eram epuizată tot timpul, iar copiii simțeau stresul meu. Alexa a început să aibă probleme la școală, Albert a devenit retras, iar Ela, încă prea mică pentru a înțelege, plângea des.

Într-o seară, când m-am întors acasă de la muncă, am găsit-o pe Ela căzută din pat și plângând inconsolabil. A fost punctul de rupere. Mi-am dat seama că, în ciuda eforturilor mele, nu reușeam să ofer îngrijirea de care copiii mei aveau nevoie. Vinovăția era copleșitoare.

Stau acum aici, scriind aceasta, nu cu o soluție la îndemână, ci cu o inimă grea. Știu că sunt nenumărați părinți singuri acolo care se confruntă cu lupte similare. Facem tot ce putem, dar uneori pare că lumea este împotriva noastră. Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar mă agăț de speranță, o speranță că într-un fel, lucrurile se vor îmbunătăți. Deocamdată, asta trebuie să fie suficient.