Am ales să fiu eu însămi, chiar dacă am pierdut totul

— Nu poți să faci asta, Ana! Ești egoistă!
Vocea mamei răsuna în camera mică, tapetată cu flori decolorate, în timp ce eu stăteam pe marginea patului, cu rochia de mireasă strânsă în pumni. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, amestecându-se cu rimelul care se scurgea încet, ca o amintire a tot ce fusesem dispusă să sacrific. Vlad, proaspătul meu soț, stătea în ușă, cu brațele încrucișate și privirea rece. Nu mai era nimic din băiatul care-mi promitea stelele când ne plimbam pe malul Oltului, la începuturi.

— Ana, te rog, gândește-te la familie, la ce o să zică lumea! a continuat mama, aproape șoptit, ca și cum rușinea ar fi putut să ne acopere ca o pătură grea.

În mintea mea, totul se derula cu încetinitorul. Îmi aminteam cum tata mă învățase să nu las pe nimeni să-mi calce sufletul în picioare. Dar tata nu mai era. Plecase dintre noi acum doi ani, iar de atunci casa noastră se umpluse de tăceri apăsătoare și compromisuri. Mama se agățase de ideea că măritatul cu Vlad era singura mea șansă la un viitor „normal”.

— Ana, nu mai fi copil! Toate femeile trec prin asta. Așa e viața, nu poți avea totul! a spus bunica, intrând încet în cameră, cu pași mici și siguri. Avea ochii umezi și vocea tremurată.

M-am ridicat brusc. Rochia mi s-a agățat de colțul patului și am simțit cum mă sufoc. Am tras aer adânc în piept.

— Dar eu nu vreau să trăiesc ca toate femeile! Nu vreau să fiu umilită și să mă prefac că totul e bine doar ca să nu se vorbească despre noi la biserică!

Vlad a oftat și a dat din cap a lehamite.

— Ești dramatică, Ana. Nu te-am umilit. Doar am spus că nu cred că poți termina facultatea dacă te ocupi și de casă. Ești visătoare, dar viața e altfel.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Îmi aminteam toate momentele în care îmi spunea că sunt „prea sensibilă”, că „nu știu să gătesc ca mama lui”, că „nu mă pricep la nimic serios”. Toate glumele lui despre „femeia la cratiță” care mă făceau să râd la început, dar care acum mă dureau ca niște ace.

— Ana, gândește-te bine! Dacă pleci acum, nu te mai primește nimeni! a spus mama, aproape disperată.

Am privit-o lung. În ochii ei vedeam frica — frica de singurătate, de gura lumii, de viitorul incert. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

Am ieșit pe hol, desculță, cu rochia târându-se după mine ca o povară. Am trecut pe lângă masa plină cu sarmale și cozonaci rămași de la nuntă. O mătușă m-a privit lung și a șoptit ceva către unchiul ei. Am simțit privirile tuturor pe spatele meu.

Am ieșit afară, în curte. Aerul rece m-a trezit din amorțeală. Am stat acolo câteva minute, privind stelele — aceleași stele pe care Vlad mi le promisese cândva. Am simțit o liniște ciudată. Pentru prima dată după mult timp, nu mai voiam să fug de mine însămi.

A doua zi dimineață, am făcut bagajul. Mama plângea în bucătărie.

— Ana, te rog… Nu poți să faci asta! Ce-o să zică lumea? Ce-o să fac eu?

M-am apropiat de ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Mamă, știu că ți-e frică. Și mie mi-e frică. Dar nu pot trăi viața altcuiva. Nu pot fi fericită dacă trebuie să mă prefac mereu.

A dat din cap încet și a oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Poate eu n-am avut curajul tău niciodată.

Am plecat din casa copilăriei mele cu două valize și un gol imens în suflet. Am dormit câteva nopți la prietena mea cea mai bună, Irina. Ea m-a ajutat să-mi găsesc un apartament mic într-un bloc vechi din cartierul Tractorul.

Primele luni au fost cumplite. Mă trezeam noaptea plângând, visând că mama mă strigă sau că tata mă ceartă pentru că am dezamăgit familia. La facultate mergeam ca un robot — nu mai aveam chef de nimic. Colegii mă întrebau ce s-a întâmplat la nuntă; zvonurile circulau repede prin oraș.

Într-o seară, Irina m-a găsit stând pe podea, printre hainele împrăștiate.

— Ana, trebuie să vorbești cu cineva. Nu poți duce totul singură.

Am izbucnit în plâns.

— Dacă am greșit? Dacă mama are dreptate? Dacă n-o să mă iubească nimeni niciodată?

Irina m-a îmbrățișat strâns.

— Mai bine singură decât nefericită lângă cineva care nu te respectă.

Au trecut luni până am început să cred că merit mai mult decât firimiturile de afecțiune pe care le primeam înainte. Am reluat cursurile la facultate și am început să lucrez part-time la o librărie mică din centru. Încet-încet, am început să-mi recuperez zâmbetul.

Mama mă suna rar la început — discuții scurte despre vreme sau sănătate. Dar într-o zi mi-a spus:

— Ana… Poate ai făcut bine că ai plecat. Poate e timpul să trăim fiecare viața noastră.

Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri.

Astăzi, când privesc în urmă la acea noapte — noaptea în care am ales să fiu eu însămi — știu că am pierdut multe: siguranța unei familii tradiționale, prietenii vechi care nu m-au mai căutat, liniștea aparentă a conformismului. Dar am câștigat ceva mult mai prețios: respectul față de mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea așteaptă să spunem „da”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să aleagă pentru sine.