Niciodată nu am fost cu adevărat bunica nepoatei mele – iar acum sunt eu vinovată?

— Elena, nu înțelegi că nu pot avea încredere în tine? Ai lipsit când am avut cea mai mare nevoie! Vocea Irinei răsuna în receptor, tăioasă și rece, ca o lamă care-mi despica sufletul. M-am oprit din a mai șterge praful de pe rama cu poza Mariei, nepoata mea, și am simțit cum inima mi se strânge. Șase ani au trecut de când Mara a venit pe lume și tot atâția de când nu mi s-a permis să-i fiu aproape. Acum, când Irina se întorcea la muncă după concediul de creștere a copilului, brusc eram din nou necesară. Dar nu ca bunică iubitoare, ci ca o dădacă la nevoie.

M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă. „Nu pot să cred că iar ajungem aici”, mi-am spus în gând. Îmi amintesc perfect ziua în care am aflat că voi fi bunică. Era o dimineață de aprilie, iar fiul meu, Radu, m-a sunat cu voce tremurată de emoție: „Mamă, Irina e însărcinată!” Am plâns de bucurie și am început să visez la zilele în care îi voi citi povești Marei, îi voi coase rochițe și îi voi arăta cum să facă plăcinte ca la bunica acasă.

Dar visul s-a spulberat repede. Irina a fost mereu distantă cu mine. Poate pentru că nu am știut să mă apropii de ea sau poate pentru că nu am acceptat niciodată pe deplin felul ei de a fi – mereu calculată, mereu cu reguli stricte despre ce are voie copilul să mănânce, să facă, să vadă. Îmi aduc aminte prima ceartă: Mara avea doar trei luni și eu i-am dat o linguriță de compot. Irina a izbucnit: „Nu ai voie să-i dai nimic fără să mă întrebi! Nu ești medic!” Atunci am simțit că zidul dintre noi s-a ridicat pentru totdeauna.

De atunci, vizitele mele au devenit tot mai rare. De fiecare dată când veneam, găseam ușa deschisă doar pe jumătate și priviri reci. Radu încerca să medieze, dar era prins între două femei încăpățânate. „Mamă, încearcă să o înțelegi pe Irina”, îmi spunea el. Dar cine mă înțelegea pe mine?

Anii au trecut. Am privit-o pe Mara crescând din poze trimise pe WhatsApp sau din postări pe Facebook. În fiecare an de ziua ei îi cumpăram o jucărie sau o rochiță frumoasă, dar Irina găsea mereu un motiv să nu mă lase să i le dau personal: „Are deja prea multe”, „Nu e potrivit pentru vârsta ei”, „O deranjezi din program”. Am început să mă simt ca un intrus în propria familie.

Apoi a venit pandemia și totul s-a rupt definitiv. N-am mai văzut-o pe Mara deloc. Radu îmi spunea că trebuie să avem grijă, că Irina e speriată de virus, dar eu știam că era doar un pretext. M-am simțit abandonată și inutilă. În serile lungi de izolare, mă uitam la pozele vechi cu Radu copil și mă întrebam unde am greșit.

Acum, după șase ani, primesc un telefon de la Irina: „Elena, trebuie să mă întorc la serviciu. Nu avem cu cine s-o lăsăm pe Mara. Poți veni tu?” Vocea ei era plată, fără urmă de afecțiune sau recunoștință. Am simțit cum se răsucește cuțitul în rană.

— Și dacă spun nu? am întrebat încet.
— Atunci va trebui să găsim o bonă și nu știu dacă ne permitem.

Am tăcut lung. În mintea mea se derulau toate momentele în care am fost respinsă. Toate zilele în care am plâns după Mara fără ca nimeni să știe. Dar ce fel de bunică aș fi dacă aș refuza acum? Ce fel de mamă aș fi dacă l-aș lăsa pe Radu fără ajutor?

Am acceptat. În prima zi când am mers la ei acasă, Mara m-a privit curioasă peste marginea cărții pe care o citea. Era atât de mare! M-am apropiat timid:

— Bună, Mara! Sunt bunica Elena.

S-a uitat la mine cu ochi mari și serioși:
— Tu ești bunica mea? De ce nu ai venit niciodată la mine?

Am simțit cum mi se frânge inima. Ce puteam să-i spun? Că adulții complică lucrurile simple? Că uneori iubirea nu e suficientă ca să treci peste orgolii?

Zilele au trecut greu. Irina îmi lăsa instrucțiuni scrise: ce are voie Mara să mănânce, cât timp are voie la televizor, ce jocuri sunt permise. Mă simțeam ca o străină în propria familie. Mara era retrasă la început, dar încet-încet a început să se apropie de mine. Într-o zi m-a întrebat:

— Bunico, tu mă iubești?

Am izbucnit în plâns și am strâns-o la piept:
— Mai mult decât orice pe lume!

Când Irina a venit acasă mai devreme într-o zi și ne-a găsit râzând împreună la bucătărie, s-a uitat la mine cu suspiciune:
— Ce i-ai spus copilului?
— Doar că o iubesc…

A oftat și a plecat fără un cuvânt.

Într-o seară, Radu m-a sunat:
— Mamă, știu că nu ți-a fost ușor… Dar te rog, ai răbdare cu Irina. Și ea are traumele ei din copilărie.

M-am gândit mult la asta. Poate că fiecare dintre noi poartă răni nevindecate care ne fac să ridicăm ziduri acolo unde ar trebui să construim poduri.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat? Sau sunt doar victima unor jocuri de familie care ne-au transformat pe toți în străini? Poate că adevărul e undeva la mijloc…

Oare câte bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Și câți copii cresc fără să-și cunoască dragostea adevărată a unei bunici? Voi ce ați fi făcut în locul meu?