Inima mai mare decât frica: Cum am devenit mamă pentru opt copii peste noapte

— Nu pot să cred că s-a dus, șopti Maria, fiica mea cea mare, cu ochii înroșiți de plâns. Era trecut de miezul nopții când telefonul a sunat insistent, iar vocea răgușită a doamnei Viorica, asistenta de la spital, mi-a spus ceea ce mă temeam de săptămâni întregi: Ion nu mai este. M-am prăbușit pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, încercând să-mi adun gândurile. Ion fusese nu doar vecinul nostru de peste douăzeci de ani, ci și prietenul cel mai bun al soțului meu, Doru. De când soția lui murise într-un accident stupid, cu doi ani în urmă, el crescuse singur trei copii: Vlad, Ilinca și Paul.

— Ce facem acum? întrebă Doru, privind spre mine cu o teamă pe care nu i-o mai văzusem niciodată în ochi.

Nu știam ce să-i răspund. Aveam deja patru copii acasă: Maria (16 ani), Andreea (14), Radu (10) și micuța Ana (7). Casa noastră cu trei camere era deja neîncăpătoare, iar banii abia ne ajungeau de la o lună la alta. Dar gândul că Vlad (12), Ilinca (9) și Paul (5) ar putea ajunge la orfelinat mă sfâșia. Îi știam de mici, le știam râsul și lacrimile, le știam fricile și visele.

A doua zi dimineață, după ce am dus copiii la școală, am mers la spital să-l văd pe Ion pentru ultima dată. În salon mirosea a dezinfectant și a moarte. Am plâns în tăcere lângă patul lui rece, promițându-i în gând că nu-i voi lăsa copiii singuri. La ieșire, asistenta m-a tras deoparte:

— Doamnă Preda, copiii nu au pe nimeni. Protecția Copilului va veni azi să-i ia.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat acasă și l-am găsit pe Doru în bucătărie, cu capul în mâini.

— Trebuie să-i luăm la noi. Nu pot să-i las să sufere, i-am spus printre lacrimi.

Doru a oftat adânc:

— Știi că nu avem bani nici pentru ai noștri… Dar dacă tu crezi că putem…

În ziua aceea am devenit mamă pentru opt copii. Casa s-a umplut de gălăgie, de plânsete și râsete amestecate. Vlad era tăcut și retras, Ilinca plângea după mama ei, iar Paul nu se desprindea de jucăria lui stricată. Maria și Andreea au încercat să-i ajute cum au putut, dar tensiunile au apărut rapid.

— De ce trebuie să împart camera cu Ilinca? Nu e corect! s-a revoltat Andreea într-o seară.

— Și eu vreau să dorm cu mami! a țipat Ana, simțindu-se dată la o parte.

În fiecare zi mă luptam cu oboseala și cu vinovăția că nu pot fi destul pentru fiecare dintre ei. Mâncarea nu mai ajungea niciodată, iar facturile se adunau pe masă ca niște amenințări mute. Doru lucra peste program la service-ul auto din oraș, dar banii tot nu ajungeau.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, l-am găsit pe Vlad stând pe scări, privind în gol.

— Nu trebuia să ne iei… Ne e greu și vouă din cauza noastră…

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Vlad, aici ești acasă. Știu că doare acum… dar împreună o să fie mai ușor.

Au urmat luni grele. Am mers la Primărie după ajutoare sociale, am cerut sprijin la biserică și la vecini. Unii ne-au judecat:

— Ce-ți trebuie atâția copii? Abia te descurci cu ai tăi!

Alții ne-au ajutat cu haine vechi sau câte o sacoșă cu alimente. Am învățat să gătesc ciorbă din nimic și să cos haine rupte la lumina unei veioze vechi. Maria a renunțat la cursurile de dans ca să o ajute pe Ilinca la teme. Radu s-a certat cu un coleg care i-a spus că suntem „familie de milogi”.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii umflați:

— Mami, doamna învățătoare a zis că nu e normal să fim atâția într-o cameră…

Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie. Dar seara le-am spus tuturor:

— Nu contează ce spun ceilalți. Noi suntem o familie adevărată pentru că ne avem unii pe alții.

Cu timpul, copiii au început să se apropie. Vlad i-a arătat lui Radu cum să repare bicicleta stricată din curte. Ilinca a învățat-o pe Ana să deseneze fluturi colorați pe caiete vechi. Paul a început să râdă din nou.

Dar greutățile nu au dispărut. Într-o iarnă geroasă ni s-a tăiat curentul pentru neplată. Am stat toți opt sub aceleași pături groase, spunând povești la lumina unei lumânări.

— Mami, dacă nu mai avem lumină, putem avea speranță? m-a întrebat Ilinca într-o noapte.

Am plâns atunci fără rușine și le-am promis că nu voi renunța niciodată la ei.

Acum au trecut doi ani de când suntem împreună. Nu avem mult, dar avem dragoste cât pentru o lume întreagă. Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am sacrificat prea mult din copilăria propriilor mei copii pentru a salva alții. Dar când îi văd râzând împreună în curte sau când îi aud spunându-mi „mama”, știu că inima mea e mai mare decât orice frică.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să-și deschidă sufletul pentru alții atunci când viața îi pune la încercare? Poate dragostea chiar poate schimba destine — voi ce credeți?