Când sună soacra la ora cinci: Între două lumi, între două roluri

— Irina, ai uitat că azi trebuia să vin cu supa pentru Vlad? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună în receptor cu o răceală pe care am ajuns s-o recunosc prea bine. E ora cinci fix, iar eu tocmai încercam să-l conving pe Vlad, băiețelul meu de patru ani, să-și termine legumele din farfurie. Mâinile îmi tremură ușor pe telefon, iar privirea mi se oprește pe jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

— Nu, nu am uitat… doar că… Vlad nu se simte prea bine azi, am preferat să-i fac eu ceva ușor, îi răspund, încercând să-mi maschez nesiguranța.

— Irina, știi că supa mea îl ajută mereu. Dar dacă tu crezi că știi mai bine… Poate data viitoare mă anunți din timp, să nu mă mai deranjez degeaba.

Închid telefonul cu un oftat prelung. Mă simt prinsă între două lumi: cea a mamei care vrea să-și protejeze copilul și cea a norei care nu reușește niciodată să fie pe placul soacrei. Mă așez pe canapea și-mi trec mâna prin păr. Vlad mă privește cu ochii lui mari și sinceri.

— Mami, de ce ești tristă?

Îl iau în brațe și-i spun că totul e bine, dar în sufletul meu e furtună. De când m-am căsătorit cu Radu, relația cu doamna Mariana a fost un teren minat. Orice gest, orice decizie legată de copil sau casă pare să fie judecată printr-o lupă nemiloasă. Radu încearcă să mă liniștească mereu:

— Las-o pe mama, Irina, așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar cum să nu mă consum? Cum să nu mă simt vinovată când știu că orice fac e greșit în ochii ei? Când Vlad s-a născut, doamna Mariana a venit zilnic la noi acasă. Îmi aranja hainele în dulap, îmi verifica frigiderul, îmi dădea sfaturi despre alăptat și diversificare. La început am acceptat totul cu recunoștință — eram tânără, nesigură, speriată de noul rol de mamă. Dar cu timpul, fiecare observație a ei a început să mă doară.

— Nu-l ține prea mult în brațe, îl răsfeți! — spunea ea.
— Nu-i da atâta lapte praf, eu l-am crescut pe Radu doar cu lapte de la mine!

Încercam să-i explic că lucrurile s-au mai schimbat, că pediatrul mi-a spus altceva. Dar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt mică, nepricepută.

Astăzi, după patru ani, încă mă lupt cu aceleași sentimente. Orice reușită ca mamă e umbrită de eșecul de a fi o noră bună. Radu lucrează mult și ajunge târziu acasă. Seara, când îi povestesc ce s-a întâmplat:

— Iar te-ai certat cu mama? Irina, nu mai lua totul personal!

Dar cum să nu iau personal când simt că nu sunt niciodată suficient de bună? Când orice alegere — de la ce gătesc până la cum îl îmbrac pe Vlad — e subiect de critică?

Sâmbătă dimineață, doamna Mariana vine neanunțată. Intră în casă cu o pungă plină de borcane și pachete.

— Am adus niște compot pentru Vlad și niște plăcinte pentru voi. Să nu zici că nu mă gândesc la voi!

Îi mulțumesc politicos și încerc să ascund dezordinea din bucătărie. Vlad se bucură de plăcinte, iar eu încerc să par relaxată. Dar privirea soacrei alunecă peste chiuveta plină și peste hainele nestrânse.

— Irina, tu chiar nu ai timp să faci puțină ordine? Știi cât ține la curățenie un copil mic…

Înghit în sec și zâmbesc forțat. În mintea mea se derulează toate momentele în care am încercat să fac totul perfect: să gătesc sănătos, să păstrez casa curată, să fiu prezentă pentru Vlad. Dar mereu apare ceva care nu e destul.

Seara, după ce pleacă soacra mea, îl găsesc pe Radu în sufragerie.

— Radu, tu chiar nu vezi cât mă afectează toate astea? Simt că nu mai pot…

El oftează și mă ia în brațe.

— Știu că nu e ușor. Dar mama nu se va schimba niciodată. Trebuie să înveți să nu mai pui la suflet.

Dar cum să nu pun la suflet când fiecare zi e o luptă între cine sunt și cine ar trebui să fiu? Când Vlad adoarme lângă mine și-mi spune:

— Mami, tu ești cea mai bună mamă!

Mă uit la el și lacrimile îmi curg pe obraz. Oare chiar sunt? Sau sunt doar o noră rea care nu știe să respecte tradițiile familiei?

Într-o seară ploioasă, primesc un mesaj de la mama mea: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să-ți crești copilul. Tu știi cel mai bine ce are nevoie.”

Cuvintele ei mă liniștesc pentru o clipă. Dar a doua zi dimineață sună din nou telefonul: doamna Mariana vrea să știe dacă Vlad poartă căciula când merge la grădiniță.

— Irina, ai grijă de el! Sănătatea lui e cea mai importantă!

Închid ochii și inspir adânc. Îmi dau seama că între dorința de a fi o mamă bună și presiunea de a fi o noră perfectă există o prăpastie pe care nu știu dacă o voi putea traversa vreodată fără să mă pierd pe mine însămi.

M-am întrebat adesea: oare poți fi o mamă bună fără să fii și o noră perfect acceptată? Sau trebuie mereu să alegem între cine suntem pentru copiii noștri și cine ar vrea ceilalți să fim?

Voi ce credeți? Cum ați reușit voi să vă găsiți echilibrul între familie și așteptările celor din jur?