Dincolo de tăcere: Un nou început la 48 de ani

— Nu mai pot, Viorel! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din Bacău. Viorel s-a uitat la mine fără să clipească, cu acea privire obosită pe care o purta de ani buni.

— Ce vrei să spui, Lidia? Că vrei să pleci? Că vrei să mă lași după atâția ani?

Vocea lui era rece, aproape indiferentă. M-am simțit mică, invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre mobilele vechi din sufragerie. Mara și Darius erau deja mari, fiecare cu viața lui, dar eu rămăsesem blocată într-un rol pe care nu-l mai înțelegeam: soție, mamă, femeie de serviciu în propria casă.

În acea noapte n-am dormit. Am stat pe marginea patului, ascultând cum Viorel sforăie liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am întrebat când am încetat să mai fiu eu însămi. Când am început să trăiesc doar pentru ceilalți? Am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc. M-am gândit la mama mea, la cum îmi spunea mereu: „Lidia, femeia trebuie să rabde.” Dar cât să rabzi?

A doua zi dimineață, Mara m-a sunat. Vocea ei era grăbită:

— Mamă, ai văzut că iar a crescut prețul la gaz? Nu știu cum o să ne descurcăm iarna asta… Poți să-mi trimiți niște bani?

Am oftat. Nu era prima dată când mă suna doar pentru bani sau sfaturi practice. Darius nu era nici el mai prezent. De când se mutase la București, ne vedeam rar și vorbeam doar despre facturi sau problemele lui la muncă.

În acea zi am ieșit din casă fără țintă. M-am plimbat prin parc, încercând să-mi limpezesc gândurile. La un moment dat, m-am așezat pe o bancă udă și am început să plâng. O femeie în vârstă s-a apropiat de mine.

— Ești bine, draga mea?

Am dat din cap că da, dar lacrimile nu se opreau.

— Știi… și eu am plâns mult la viața mea. Dar la un moment dat mi-am dat seama că dacă nu fac eu ceva pentru mine, nimeni n-o să facă.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Viorel a venit acasă și a început să bombăne despre mâncare și dezordine, am simțit că explodez.

— De ce nu mă vezi? De ce nu mă asculți niciodată? am strigat.

El a ridicat din umeri:

— Ce vrei să spun? Asta e viața… Toți avem probleme.

Am simțit că mă sufoc. În acea noapte am luat o hotărâre: trebuia să schimb ceva.

A doua zi am căutat pe internet grupuri de sprijin pentru femei. Am găsit unul care se întâlnea la Casa de Cultură. Am mers cu inima cât un purice. În sală erau alte zece femei, toate cu povești asemănătoare: soți indiferenți, copii nerecunoscători, vise uitate.

— Eu sunt Lidia și simt că nu mai exist pentru nimeni, am spus tremurând.

O femeie cu părul alb mi-a zâmbit:

— Dar pentru tine exiști?

Întrebarea ei m-a lovit ca un trăsnet. Nu știam răspunsul.

În următoarele luni am început să merg regulat la întâlniri. Am descoperit că îmi place să pictez — ceva ce nu mai făcusem din liceu. Am început să pictez acasă, pe foi vechi de hârtie găsite prin sertare. Viorel râdea de mine:

— Ce faci acolo? Te-ai apucat de prostii la bătrânețe?

Nu-i răspundeam. Pentru prima dată în viață făceam ceva doar pentru mine.

Într-o zi, la grupul de sprijin a venit un bărbat nou — Radu. Era văduv și povestea lui semăna cu a mea: ani de tăcere într-o căsnicie moartă, copii plecați de acasă, singurătate. Am început să vorbim după ședințe. Îmi plăcea cum mă asculta, cum îmi punea întrebări despre picturile mele.

Viorel a observat schimbarea:

— Ce ai? Parcă ești alt om…

— Poate chiar sunt alt om, Viorel.

Într-o seară i-am spus că vreau să divorțez. A izbucnit:

— Ești nebună! La vârsta ta cine te mai ia? Ce-o să zică lumea?

Nu-mi mai păsa ce zice lumea. Mara și Darius au fost șocați când le-am spus. Mara a plâns:

— Mamă, dar ce-o să faci singură?

— O să trăiesc, Mara. O să trăiesc pentru mine.

Primele luni după divorț au fost grele. Singurătatea era apăsătoare uneori, dar libertatea avea un gust dulce-amar. Radu m-a invitat la o expoziție de artă locală; mi-am făcut curaj și am expus două dintre tablourile mele. Pentru prima dată în viață m-am simțit văzută.

Acum, la 49 de ani, încă învăț cine sunt fără etichetele puse de alții. Viorel s-a recăsătorit rapid; copiii încă nu mă înțeleg pe deplin, dar mă sună mai des și mă întreabă cum mă simt.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: dacă n-aș fi avut curajul să spun „ajunge”, oare aș mai fi existat cu adevărat? Câte femei trăiesc încă în tăcere? Voi ce ați face dacă ați simți că viața voastră nu vă mai aparține?