Între două focuri: Povestea unei mame care luptă pentru fiul ei

— Nu vreau să merg la tine azi, mamă! Mi-a spus tata că la voi nu e ca acasă, că domnul Doru nu mă place!
Vocea lui Vlad răsună în holul blocului, răgușită de plâns și furie. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Îl privesc pe fiul meu de 11 ani, cu ghiozdanul atârnându-i pe un umăr și ochii plini de ură — o ură care nu-i aparține.

Nu știu ce să-i spun. Îl iau ușor de mână, dar se smucește. În spatele lui, pe scări, aud pașii grei ai lui Lucian, fostul meu soț, și vocea mamei lui, doamna Paraschiva, care șoptește suficient de tare încât să aud:
— Ți-am zis eu că n-o să reziste mult cu băiatul. Lasă-l la noi, aici îi e locul!

Mă simt mică, neputincioasă. Ani de zile am locuit cu ei, într-un apartament cu două camere din cartierul Titan. Paraschiva a decis totul: ce mâncăm, cum să-mi cresc copilul, când să fac curat. Lucian era mereu absent sau, când era prezent, ridica vocea ca să-și impună autoritatea. Eu eram mereu vinovată: ba că nu gătesc ca lumea, ba că Vlad e prea răsfățat, ba că nu aduc destui bani în casă.

Când am cunoscut pe Doru la serviciu, am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot respira. Doru era blând, atent și nu ridica niciodată tonul. M-a ascultat când i-am povestit despre viața mea și m-a încurajat să plec. Așa am făcut pasul spre divorț — un scandal monstruos, cu țipete și amenințări. Paraschiva a jurat că nu voi mai vedea copilul decât peste cadavrul ei.

Judecătorul mi-a dat custodia comună. Vlad stă două săptămâni la mine, două la tatăl lui. Dar de fiecare dată când îl iau acasă, îl găsesc schimbat: mai tăcut sau mai furios, cu replici care nu-i aparțin.

— Vlad, hai să vorbim… Nu crezi că ar trebui să-l cunoști mai bine pe Doru? El chiar vrea să te ajute la teme…
— Nu vreau! Tata zice că nu e treaba lui să mă educe! Și bunica zice că tu ai uitat de noi!

Mă doare fiecare cuvânt. În bucătărie, Doru își frânge mâinile și încearcă să nu intervină. Știu că îl doare și pe el — a încercat de atâtea ori să se apropie de Vlad: l-a dus la fotbal, i-a cumpărat o bicicletă, dar nimic nu pare suficient.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme greu — plângând în pernă — mă prăbușesc pe canapea lângă Doru.

— Nu mai pot… Parcă mă lupt cu niște umbre. Parcă nu mai sunt mama lui…
— Ești mama lui. Dar trebuie să ai răbdare. O să-și dea seama cine ține cu adevărat la el…

Dar răbdarea mi-e pe sfârșite. La școală primesc telefoane: Vlad a devenit agresiv cu colegii. Diriginta mă cheamă la discuții.

— Doamnă Ionescu, băiatul dumneavoastră e foarte tulburat. Spune că nu vrea să stea la dumneavoastră… Ce se întâmplă acasă?

Înghit în sec și încerc să explic fără să par nebună sau disperată. Dar știu că Lucian și Paraschiva au grijă să-mi strice imaginea peste tot: la școală, la vecini, chiar și la rudele mele.

Într-o duminică dimineață, când îl duc pe Vlad înapoi la tatăl lui, Paraschiva mă întâmpină în prag:

— Să știi că băiatul nu te mai vrea! Ai grijă ce faci cu el! Dacă nu-l lași în pace o să vezi tu…

Îmi vine să țip, dar mă abțin. Vlad mă privește din spatele bunicii lui cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… pot să rămân aici?

Îmi simt inima sfâșiată. Îl iau în brațe și îi șoptesc:

— Te iubesc orice ar fi. Și dacă vrei să stai aici azi… o să fie bine. Dar eu sunt aici pentru tine mereu.

Plec acasă cu sufletul gol. Doru mă așteaptă cu cafeaua făcută și mă ține în brațe fără să spună nimic.

Seara primesc un mesaj de la Lucian:
„Nu mai încerca să-l iei pe Vlad la tine dacă nu vrea. E clar că nu-i place acolo.”

Nu dorm toată noaptea. Mă gândesc dacă am greșit undeva — dacă am fost prea slabă sau prea egoistă când am decis să plec din casa lor. Poate ar fi trebuit să rabd mai mult pentru Vlad? Sau poate tocmai faptul că am plecat i-a dat o lecție despre curaj?

A doua zi dimineață mă duc la școală și îl aștept pe Vlad la poartă. Când mă vede, se oprește și ezită.

— Vlad… hai să mergem la o înghețată după ore? Doar noi doi…
Se uită la mine lung și parcă pentru o clipă văd băiețelul meu de altădată.
— Poate… dacă nu se supără tata.

Îl iau de mână și mergem încet spre casă. Nu știu cât va dura lupta asta sau dacă voi câștiga vreodată încrederea lui înapoi. Dar știu că n-am voie să renunț.

Oare câți copii ajung victime între părinți care se urăsc? Oare cât rău poate face un adult care-și folosește propriul copil ca armă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?