Între două iubiri: când mama și soțul devin adversari

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Radu răsuna în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, acoperind sunetul ploii care bătea în geamuri. Mama stătea pe canapea, palidă, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu mă privească. Mă simțeam prinsă între două focuri, cu inima bătându-mi nebunește.

— Radu, nu aveam altă soluție. Mama nu mai poate sta singură, doctorul a spus clar… am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar lacrimile îmi ardeau ochii.

— Să stea la noi? În apartamentul ăsta? Nu vezi că abia avem loc pentru noi doi? Ce vrei să facem, să ne călcăm în picioare? a ridicat tonul, iar mama s-a strâns și mai tare în ea însăși.

M-am uitat la ea. Era atât de mică și fragilă, cu obrajii trași și ochii mari, speriați. Îmi aminteam cum mă ținea de mână când eram mică și aveam febră, cum îmi cânta seara ca să adorm. Acum rolurile se inversaseră și eu eram cea care trebuia să aibă grijă de ea.

— Nu vreau să vă deranjez… dacă e prea greu, pot să plec la un azil… a șoptit mama, iar cuvintele ei mi-au sfâșiat sufletul.

— Nu! am spus hotărât. Nu te dau la azil! O să găsim o soluție.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, reci ca gheața.

— Soluția e simplă: ori ea stă aici și eu plec, ori îi găsești un loc undeva. Nu pot trăi așa. Am muncit zece ani pentru liniștea noastră și acum totul se duce de râpă?

Am simțit cum mă sufoc. Cum să aleg? Cum să-i spun mamei că nu mai are loc în viața mea? Dar cum să-l pierd pe Radu, omul cu care am visat să-mi petrec viața?

Noaptea aceea a fost un coșmar. Mama a dormit pe canapea, tresărind la fiecare zgomot. Radu s-a trântit pe partea lui de pat și nu mi-a vorbit deloc. Eu am stat cu ochii în tavan, ascultând ploaia și încercând să găsesc o ieșire.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua în liniște. Mama încerca să nu deranjeze, mișcându-se încet prin casă. Radu s-a îmbrăcat grăbit și înainte să iasă pe ușă mi-a spus:

— Gândește-te bine ce vrei. Eu nu pot trăi așa.

Am rămas singură cu mama și cu gândurile mele. Am sunat-o pe sora mea, Irina, dar ea locuia la Cluj și avea doi copii mici. „Nu pot s-o iau acum, Livia… abia mă descurc cu ai mei”, mi-a spus ea cu voce stinsă.

Am încercat să găsesc o soluție: am căutat aziluri private, dar prețurile erau uriașe și condițiile îndoielnice. Mama plângea în fiecare seară, spunând că nu vrea să fie o povară.

Într-o zi, când am venit de la serviciu, am găsit-o pe mama stând pe scaun în bucătărie, cu o hârtie în mână. Era scrisoarea ei de externare de la spital.

— M-am gândit… poate ar fi mai bine să mă întorc la casă. Mă descurc eu cumva. Nu vreau să vă stric viața.

M-am prăbușit lângă ea și am plâns amândouă. O iubeam atât de mult și totuși simțeam că nu pot face nimic corect.

Radu devenea tot mai distant. Seara nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o noapte a izbucnit:

— De ce trebuie mereu să fii tu salvatoarea? Toată viața ta ai pus pe alții înaintea noastră! Eu ce sunt pentru tine?

— E mama mea! Cum vrei să mă prefac că nu există?

— Și eu sunt soțul tău! Nu contează?

Am început să ne certăm aproape zilnic. Mama asculta totul din camera alăturată și încerca să se facă nevăzută.

Într-o duminică dimineață, Radu mi-a pus bagajele lângă ușă.

— Am vorbit serios. Ori eu, ori ea. Eu plec la ai mei până te hotărăști.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură cu mama și cu un gol imens în suflet.

Au trecut zile în care am mers la serviciu ca un robot, apoi acasă unde încercam să-i alin mamei durerile și singurătatea. Prietenele mă sunau și mă întrebau dacă sunt bine. Unele îmi spuneau că au trecut prin ceva asemănător: „Știi câte femei ajung între ciocan și nicovală când vine vorba de părinți bătrâni?”

Într-o seară, mama mi-a spus:

— Livia, nu vreau să-ți distrug căsnicia. Poate ar trebui să-l alegi pe Radu…

— Nu pot! Nu pot s-o fac!

Am început să caut ajutor: asistență socială, vecini care ar putea veni câteva ore pe zi. Dar totul era scump sau complicat. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe sistemul care nu te ajută când ai nevoie.

După două luni de chinuri sufletești, Radu s-a întors pentru o discuție finală.

— Livia, te iubesc, dar nu pot trăi așa. Dacă alegi s-o ții pe mama aici, eu vreau divorț.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am privit-o pe mama care plângea în tăcere și apoi la Radu care părea mai străin ca niciodată.

— Atunci… atunci cred că trebuie să mergem fiecare pe drumul lui…

Radu a plecat definitiv. Mama a rămas cu mine. Viața noastră s-a schimbat radical: mai puțini bani, mai multă oboseală, dar și o liniște ciudată că am ales cu inima.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a meritat sau dacă am pierdut totul pentru nimic. Dar când o văd pe mama zâmbind timid dimineața sau când îmi spune „Mulțumesc că nu m-ai lăsat”, simt că poate am ales corect.

Oare poți fi vreodată o fiică bună fără să fii o soție rea? Sau invers? Voi ce ați fi făcut în locul meu?