„Nu sunt o povară!” – Lupta mea cu familia soțului meu

— Nu înțeleg de ce nu poți să fii ca sora lui Vlad, Irina! Ea are serviciu, nu stă toată ziua acasă să consume banii altora!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar lacrimile îmi ardeau ochii. Vlad, soțul meu, stătea la masă cu privirea în farfurie, tăcând complice. Copiii se jucau în camera lor, neștiind că mama lor era din nou judecată pentru că a ales să stea acasă cu ei.

M-am măritat cu Vlad din dragoste. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și am crezut că nimic nu ne poate despărți. Dar după nuntă, când ne-am mutat în casa părinților lui, am simțit că am intrat într-o lume străină. Mariana mă privea mereu ca pe o intrusă. Orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era destul de gustos; dacă spălam, nu era destul de curat; dacă mă jucam cu copiii, eram leneșă.

— Nu vreau să fiu ca Irina, am șoptit. Eu vreau să fiu mamă pentru copiii mei cât sunt mici. Asta nu înseamnă că nu muncesc.

— Muncești? Să stai acasă și să faci mâncare e muncă? Să vezi tu ce înseamnă să te trezești la 6 dimineața și să vii ruptă de oboseală seara! Asta e viață adevărată!

M-am simțit mică, inutilă. În fiecare zi încercam să demonstrez că merit locul meu acolo. Făceam curat, găteam, mă ocupam de copii, dar nimic nu era suficient. Vlad era prins între noi două și rareori avea curajul să-mi ia apărarea.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, nu mai pot. Mă simt ca o povară aici. Mama ta mă urăște.

— Nu te urăște, doar… are alte așteptări. Știi cum e ea. Dacă ai încerca să lucrezi și tu… poate s-ar schimba lucrurile.

— Și copiii? Cine stă cu ei? Crezi că e ușor să găsești pe cineva de încredere? Și dacă eu nu vreau să-i las cu o străină?

A tăcut. Am simțit că sunt singură în lupta asta.

Într-o zi, când băiatul nostru cel mic a făcut febră mare, am stat toată noaptea lângă el. Dimineața eram epuizată, dar trebuia să pregătesc micul dejun pentru toată familia. Mariana a intrat în bucătărie și m-a găsit sprijinită de masă.

— Ce-i cu tine? Iar te prefaci bolnavă ca să nu faci nimic?

Am izbucnit în plâns.

— Nu mă prefac! Copilul a avut febră toată noaptea! Nu am dormit deloc!

— Toți copiii fac febră! Și eu am crescut doi copii și tot am mers la muncă! Nu te mai plânge atâta!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și m-am închis în baie. M-am privit în oglindă: ochii umflați, părul ciufulit, cearcăne adânci. Unde dispăruse fata veselă care râdea la glumele lui Vlad?

Au trecut luni întregi în care fiecare zi era o luptă. M-am gândit de multe ori să plec. Dar unde? Nu aveam bani puși deoparte, iar părinții mei locuiau la țară, într-o casă micuță. M-am simțit captivă într-o colivie aurită.

Într-o duminică, la masă, Mariana a început din nou:

— Uite la tine! Nici măcar nu te-ai aranjat azi! Cum vrei să te respecte Vlad dacă tu arăți mereu obosită?

Vlad a ridicat din sprâncene.

— Mamă, las-o în pace! E obosită, are grijă de copii.

A fost pentru prima dată când mi-a luat apărarea. Am simțit un fior de speranță.

— Dacă nu-ți convine cum arată nevasta mea, poți să nu te uiți la ea!

Mariana a tăcut preț de câteva secunde, apoi a ieșit trântind ușa.

După acea zi, Vlad a început să fie mai atent cu mine. Îmi aducea flori din piață sau îmi făcea ceai când eram răcită. Dar tensiunea dintre mine și soacra mea nu s-a risipit niciodată complet.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit și casa era liniștită, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă voi fi vreodată acceptată cu adevărat sau dacă voi rămâne mereu „fata de la țară” care nu e suficient de bună pentru familia lui Vlad.

Mi-am promis că nu voi lăsa prejudecățile altora să-mi distrugă demnitatea. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam și asta m-a ajutat să-mi regăsesc vocea pierdută.

Acum copiii au crescut puțin și mă gândesc serios să caut un job part-time. Nu pentru că vreau să demonstrez ceva soacrei mele, ci pentru mine — ca să-mi recâștig independența și respectul de sine.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi suntem judecate pentru alegerile noastre? Oare când vom învăța să ne susținem una pe alta în loc să ne judecăm?