Am închis ochii la trădarea lui – până când am căzut pe stradă și am aflat cine îmi este cu adevărat alături

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, dar nu l-am privit. M-am obișnuit să nu-l privesc atunci când doare.

De ani buni știam că Vlad mă minte. Îi simțeam parfumul străin pe haine, îi vedeam privirea vinovată când intra târziu în casă. Dar am tăcut. Pentru copii, pentru liniște, pentru că mi-era frică de singurătate. Am închis ochii la trădarea lui, spunându-mi că e doar o perioadă, că va trece.

În dimineața aceea, însă, cuvintele lui au tăiat aerul ca un cuțit. „Nu mai pot să mă prefac.” Nici eu nu mai puteam. Dar am zâmbit forțat și am pus pâinea prăjită pe masă pentru copii. Ana și Radu, ochii lor mari și inocenți, habar n-aveau ce se întâmplă între noi.

— Sorina, trebuie să vorbim serios. Eu… eu vreau să plec. Să fiu cu Irina.

Irina. Numele ei era ca o rană deschisă. O știam din poveștile lui vagi despre „o colegă de la birou”. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am continuat să mă mișc mecanic prin casă.

— Vlad, copiii au nevoie de tine. De noi.

— Copiii au nevoie de adevăr, nu de o minciună continuă!

Am rămas singură în bucătărie după ce a plecat trântind ușa. M-am așezat pe scaun și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Femeia trebuie să țină casa unită, orice ar fi.” Dar la ce preț?

Zilele au trecut greu. Vlad venea tot mai rar acasă. Copiii întrebau unde e tata și eu inventam scuze. La serviciu eram absentă, iar colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Doar Ioana, prietena mea din liceu, mă suna seara și încerca să mă facă să vorbesc.

— Sorina, nu poți trăi așa la nesfârșit! Ai nevoie de ajutor!

— Nu vreau să știe nimeni… Mi-e rușine.

— Rușine? Pentru ce? Pentru că ai încercat să-ți salvezi familia?

Într-o zi friguroasă de februarie, grăbită să ajung la școală după Radu, am alunecat pe trotuarul înghețat și am căzut rău. Am simțit o durere ascuțită în picior și apoi totul s-a întunecat.

M-am trezit la spital, cu piciorul în ghips și capul greu de la lovitură. Lângă pat era doar Ioana. Nu Vlad. Nu mama. Doar ea.

— Ai avut noroc că nu ai pățit mai rău! mi-a spus ea blând, ținându-mă de mână.

— Unde sunt copiii?

— Sunt la mine acasă. Vlad… nu a răspuns la telefon.

Atunci am simțit cum se rupe ceva definitiv în mine. Toate sacrificiile mele, toate nopțile nedormite, toate minciunile spuse copiilor – pentru ce? Pentru un bărbat care nici măcar nu vine la spital când sunt rănită?

În zilele următoare, Ioana a fost cea care m-a ajutat cu tot: a avut grijă de copii, mi-a adus haine curate, mi-a adus supă caldă și m-a ascultat când plângeam fără oprire.

Mama a venit într-un târziu la spital, dar a început imediat cu reproșuri:

— Ți-am spus eu că dacă nu-l ții aproape pe Vlad, îl pierzi! Ce-ai făcut? De ce nu ai fost mai atentă?

— Mamă… nu mai pot. Nu mai vreau să mă mint.

— Sorina! Femeia trebuie să rabde!

Am simțit furie pentru prima dată după mult timp.

— Nu! Ajunge! Am răbdat destul! Dacă tu ai ales să trăiești așa toată viața ta, eu nu pot!

Mama a plecat supărată și nu m-a mai vizitat câteva zile.

Când am ieșit din spital, Ioana m-a dus acasă la ea. Copiii erau fericiți să mă vadă și m-au îmbrățișat strâns.

— Mami, tata vine acasă? a întrebat Ana cu voce subțire.

Am privit-o în ochi și am simțit că nu mai pot minți.

— Nu știu, iubita mea. Dar eu sunt aici și te iubesc foarte mult.

În acea seară am stat cu Ioana pe balcon și am privit luminile orașului.

— Ce vei face acum? m-a întrebat ea.

— Nu știu… Dar știu că nu mai pot trăi mințindu-mă. Am nevoie să fiu sinceră cu mine și cu copiii mei.

A doua zi i-am spus lui Vlad că vreau divorțul. A încercat să mă convingă că exagerez, că „toți bărbații mai calcă strâmb”, dar nu l-am mai ascultat. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit liberă.

A fost greu – procese, discuții cu avocați, lacrimi ale copiilor care nu înțelegeau de ce tata nu mai vine acasă. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un job nou ca educatoare la grădiniță și am început să merg la terapie.

Ioana mi-a rămas alături mereu. Ea mi-a arătat ce înseamnă prietenia adevărată și sprijinul necondiționat.

Acum, după doi ani de la acea căzătură care mi-a schimbat viața, încă mai am zile grele. Dar știu cine sunt și ce merit.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine aleg să tacă și să rabde? Câte dintre noi ne sacrificăm fericirea pentru o iluzie? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…