Un telefon în miez de noapte: Povestea unei mame între trecut și prezent

— De ce mă suni la ora asta? am întrebat, cu vocea încă răgușită de somn, în timp ce ceasul de pe noptieră arăta 2:17.

— Ana, îmi pare rău… Dar nu știam cui altcuiva să-i spun. Mama mea e la spital. Nu mai am pe nimeni, doar pe tine…

Vocea lui Doru, fostul meu soț, era spartă, plină de disperare. M-am ridicat din pat, simțind cum inima îmi bate nebunește. De ce tocmai eu? După tot ce ne-am spus, după tot ce am trăit… Am închis ochii o clipă, încercând să-mi adun gândurile. În camera întunecată, singurătatea era aproape palpabilă.

Am stat câteva secunde cu telefonul la ureche, fără să spun nimic. Apoi am oftat adânc.

— Bine, Doru. Vin la spital.

M-am îmbrăcat în grabă, trăgând pe mine primul pulover care mi-a căzut în mână. Pe hol, am dat peste Irina, fiica mea. Avea 23 de ani și încă locuia cu mine, dar între noi era un zid invizibil, construit din reproșuri nerostite și tăceri apăsătoare.

— Unde te duci la ora asta? a întrebat ea, fără să-și ridice privirea din telefon.

— La spital. Mama lui Doru e bolnavă.

A ridicat o sprânceană, cu un zâmbet amar.

— Normal că sari imediat când te sună el. Pentru mine n-ai timp niciodată.

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât mi-aș fi imaginat. Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că aș face orice pentru ea, dar știam că nu m-ar fi crezut. Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic.

Pe drum spre spital, gândurile mi se învârteau haotic. Îmi aminteam de serile când Doru venea târziu acasă și eu încercam să-i ascund Irinei tristețea mea. Îmi aminteam de ziua divorțului, când Irina a plâns în brațele mele și mi-a spus că nu vrea să aleagă între noi. Dar viața ne-a forțat pe toți să alegem, într-un fel sau altul.

La spital, l-am găsit pe Doru sprijinit de perete, cu ochii roșii. Pentru o clipă, am văzut în el bărbatul de care mă îndrăgostisem cândva — vulnerabil și pierdut.

— Mulțumesc că ai venit, Ana… Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.

Am dat din cap și am intrat împreună în salonul unde mama lui zăcea inconștientă. Am stat acolo ore întregi, vorbind în șoaptă despre trecutul nostru, despre greșelile făcute și despre Irina. Doru a oftat la un moment dat:

— Nici eu nu știu cum să mă apropii de ea. Parcă nu mai avem loc în viața ei…

Am simțit un nod în gât. Poate că nici eu nu știam cum să fiu mamă pentru o femeie adultă care încă mă privea ca pe o străină.

Când m-am întors acasă dimineața, Irina era deja trează. Mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită. Am intrat în bucătărie cu pași nesiguri.

— Ai dormit la spital? m-a întrebat ea, fără să mă privească.

— Da… Mama lui Doru e încă în stare gravă.

A tăcut o vreme, apoi a izbucnit:

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că mereu ai avut timp pentru toți ceilalți, dar pentru mine niciodată nu ai avut răbdare! Când eram mică, erai mereu obosită sau supărată din cauza lui tata. Acum… tot el contează!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am încercat să-i explic:

— Irina, nu e așa… Poate n-am știut să-ți arăt cât de mult te iubesc. Poate am greșit mult… Dar tu ești tot ce am mai drag pe lume!

A izbucnit în lacrimi și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură la masă, cu cafeaua răcită și cu inima frântă.

Ziua a trecut greu. Am încercat să-i scriu Irinei un mesaj, dar l-am șters de fiecare dată înainte să apăs „Trimite”. M-am simțit mai singură ca niciodată — prinsă între trecutul care nu-mi dă pace și prezentul care mă respinge.

Spre seară, Doru m-a sunat din nou: mama lui murise. Am simțit un gol imens — nu doar pentru el sau pentru bătrâna care mă primise cândva ca pe o fiică, ci și pentru tot ce pierdusem pe drum: familie, siguranță, iubire.

Irina s-a întors târziu acasă. S-a apropiat de mine cu ochii roșii de plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău… Poate că nici eu n-am știut cum să fiu fiica ta…

Am plâns împreună mult timp fără cuvinte. Pentru prima dată după ani întregi, am simțit că poate există speranță — că poate ne putem regăsi una pe cealaltă.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste? Oare chiar putem repara ceea ce s-a rupt între noi? Voi ce credeți — există cale spre iertare și fericire după atâtea dezamăgiri?