Telefonul care a rupt liniștea: Povestea Gabrielei între trădare și adevăr

— Gabriela, vino repede la spital! E grav… Vocea Irinei, sora lui Mihai, tremura la telefon. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Nu-mi amintesc cum am ieșit din casă, dacă am închis ușa sau dacă am luat cheile. Tot ce știu e că am alergat pe străzile ude, cu inima bubuindu-mi în piept, rugându-mă să nu fie adevărat.

În sala de așteptare mirosea a dezinfectant și a teamă. O asistentă cu ochii obosiți m-a întrebat cine sunt. „Sunt soția lui Mihai Popescu! Ce s-a întâmplat?!” Am simțit cum privirile tuturor se întorc spre mine, ca niște ace reci.

Irina m-a prins de mână. „Gabriela, Mihai a avut un accident cu mașina. E la terapie intensivă.”

Am vrut să țip, să mă agăț de cineva, dar am rămas împietrită. În minte mi se derulau imagini cu Mihai râzând la masa din bucătărie, cu fetița noastră, Ana, pe genunchi. Cum să nu mai fie?

Orele au trecut ca niște ani. La un moment dat, o doctoriță tânără a ieșit și ne-a chemat într-o cameră mică. „Soțul dumneavoastră e stabil acum, dar va trebui să rămână sub supraveghere. A avut noroc.” Am izbucnit în plâns.

Când am intrat la el, Mihai era palid, cu ochii închiși. L-am luat de mână. „Sunt aici, dragule…” A deschis ochii încet și m-a privit ciudat, ca și cum nu mă recunoștea.

În zilele următoare, Mihai era distant. Vorbea puțin, iar când îl întrebam ce s-a întâmplat, schimba subiectul. Irina părea mereu agitată. Într-o seară, când Ana dormea acasă la mama mea și eu vegheam lângă patul lui Mihai, l-am auzit vorbind la telefon cu voce joasă:

— Nu pot vorbi acum… Nu, nu veni aici! Te rog… Gabriela e cu mine.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cine era la celălalt capăt? De ce părea atât de speriat?

A doua zi dimineață, am găsit în buzunarul gecii lui Mihai un bilet mototolit: „Ne vedem la vechea cafenea joi la 18:00. Trebuie să vorbim.” Scrisul era de femeie. M-am uitat la el cum dormea și am simțit că nu-l mai cunosc.

În acea joi, am lăsat-o pe Ana la grădiniță și am mers la cafenea. M-am așezat într-un colț și am așteptat. La 18:10 a intrat o femeie înaltă, cu părul roșcat prins într-un coc neglijent. S-a uitat în jur și s-a așezat la masa din spate. După câteva minute a venit Mihai. S-au îmbrățișat scurt.

Nu știu cum am avut curajul să mă ridic și să merg la ei. Când m-au văzut, fețele li s-au albit.

— Gabriela… nu e ce crezi… a bâiguit Mihai.

Femeia s-a ridicat brusc.

— Eu sunt Cristina… Îmi pare rău că afli așa…

— Ce aflu? am întrebat eu cu vocea tremurândă.

Mihai s-a uitat în jos.

— Cristina… e mama copilului meu. Al doilea copil al meu…

Am simțit că mă prăbușesc. Lumea s-a făcut mică și întunecată în jurul meu.

— De cât timp? am șoptit.

— De aproape trei ani… A fost o greșeală la început… dar apoi n-am mai știut cum să ies din asta…

Cristina avea lacrimi în ochi.

— Nu vreau nimic de la tine sau de la Gabriela. Dar copilul are nevoie de tatăl lui…

Am ieșit din cafenea fără să mai spun nimic. Mergeam pe stradă ca o fantomă, încercând să-mi adun gândurile. Cum să-i spun Anei? Cum să-mi reconstruiesc viața după o asemenea trădare?

În zilele care au urmat, Mihai a încercat să vorbească cu mine. S-a mutat temporar la Irina. Mama m-a rugat să-l iert pentru Ana, dar eu nu puteam uita imaginea lor împreună la cafenea.

Ana mă întreba mereu unde e tati și de ce nu vine acasă. Într-o seară, după ce am adormit-o, m-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Prietenii mă sunau să mă întrebe dacă pot face față singură. Unii îmi spuneau că toți bărbații greșesc și că ar trebui să-l iert pentru binele copilului. Alții îmi spuneau să fiu puternică și să merg mai departe fără el.

Într-o zi, Cristina m-a căutat. Ne-am întâlnit în parc.

— Știu că mă urăști… Dar vreau doar ca fiul meu să-și cunoască tatăl. Nu vreau să-ți iau nimic…

Am privit-o lung.

— Știi ce doare cel mai tare? Nu faptul că ai fost cu el… ci faptul că mi-a ascuns totul atâția ani. Că mi-a furat dreptul de a ști adevărul despre viața mea.

Cristina a dat din cap tristă.

— Și eu am pierdut multe… Dar nu putem schimba trecutul.

După luni de tăcere și lacrimi, Mihai mi-a cerut iertare din nou. Mi-a spus că vrea să repare totul, că mă iubește pe mine și pe Ana mai mult decât orice.

Nu știu dacă pot ierta sau dacă vreau să trăiesc cu această rană mereu deschisă. Dar știu că merit adevărul și liniștea sufletului meu.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Poate cineva să reconstruiască încrederea după o asemenea prăbușire?