Când tata nu mai vrea să fie tata: Povestea mea după divorț

— Nu mai pot! Nu mai pot, Ana! Am obosit să trag doar eu, să fiu mereu cel rău! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar simțeam cum mă sufocă. — Și eu? Eu nu trag? Eu nu obosesc? — am izbucnit, cu vocea tremurândă. Băieții noștri, Vlad și Darius, stăteau ascunși după ușa sufrageriei, cu ochii mari și umezi. Într-o clipă, Radu a trântit ușa și a plecat. Atunci am știut că totul s-a terminat.

După divorț, am crezut că vom reuși să rămânem o echipă pentru copii. Ne-am promis că nu-i vom lăsa să simtă lipsa unuia dintre noi. Dar promisiunile făcute în lacrimi se usucă repede. La început, Radu venea la fiecare două weekenduri, îi ducea în parc sau la film. Dar vizitele au devenit tot mai rare, telefoanele tot mai scurte. Când Vlad a împlinit zece ani și Darius opt, deja nu mai întrebau când vine tata, ci de ce nu vine.

— Mama, ce-am făcut? De ce nu vrea tata să stea cu noi? — m-a întrebat într-o seară Vlad, cu voce stinsă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că tatăl lor regretă că a devenit părinte cu normă întreagă? Că viața l-a apăsat și a ales să fugă? Am ales să mint.

— Tata are mult de muncă, puiule. Dar vă iubește.

Nu m-au crezut. Copiii simt adevărul chiar și când nu-l aud.

În fiecare zi încercam să fiu și mamă, și tată. Să le fac pachețelul pentru școală, să-i ajut la teme, să le ascult supărările. Seara, când adormeam lângă ei, mă rugam să găsesc puterea să merg mai departe. Dar mă simțeam vinovată. Poate dacă aș fi fost mai răbdătoare cu Radu… Poate dacă n-aș fi ridicat vocea… Poate dacă n-aș fi cerut atât de mult…

Într-o zi, Darius s-a întors acasă cu ochii roșii.

— Mami, colegii m-au întrebat dacă tata ne-a părăsit pentru că suntem răi.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am vrut să-l sun pe Radu și să-l oblig să vină, să le explice el băieților de ce nu mai vrea să fie tată cu normă întreagă. Dar știam că n-ar ajuta la nimic. El era deja departe — nu doar fizic, ci și sufletește.

Mama mea încerca să mă ajute cum putea.

— Ana, trebuie să mergi mai departe. Pentru copii. Nu te mai gândi la el.

Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu mă întreb dacă am greșit undeva? Seara, când casa era liniștită și băieții dormeau, mă uitam la pozele vechi: noi patru la mare, Radu ținându-i pe umeri pe băieți, eu râzând fericită. Unde s-a rupt totul?

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit la mine cu telefonul în mână.

— Mama, pot să-l sun pe tata?

— Sigur, puiule.

A format numărul și așteptat. După câteva secunde, vocea lui Radu s-a auzit obosită:

— Da?

— Tata… când vii la noi?

O pauză lungă. Am simțit cum Vlad se strânge lângă mine.

— Nu știu, Vlad. Am mult de lucru acum…

— Dar e ziua mea peste două săptămâni…

— O să vedem… — vocea lui Radu era rece ca ploaia de afară.

Vlad a închis telefonul fără un cuvânt și a fugit în cameră. L-am găsit plângând sub pătură.

— Nu mă mai iubește…

L-am strâns în brațe și am plâns împreună cu el. În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva. Nu puteam schimba decizia lui Radu, dar puteam schimba felul în care copiii mei vedeau lumea.

Am început să mergem împreună la psiholog. La început au refuzat — „Nu suntem nebuni!” — dar încet-încet au început să vorbească despre durerea lor. Am cunoscut alte mame singure la ședințele de consiliere; unele aveau povești asemănătoare cu a mea. Am învățat că nu sunt singură.

Cu timpul, băieții au început să-și găsească echilibrul. Vlad s-a înscris la fotbal, Darius la pian. Eu am început să lucrez part-time la o librărie din cartier — nu era mult, dar era ceva al meu. Seara citeam împreună povești sau ne uitam la filme vechi românești.

Radu a continuat să fie absent. Uneori trimitea un mesaj sec: „La mulți ani!” sau „Succes la concurs!” Dar băieții nu mai plângeau după el ca înainte. Învățaseră că familia poate fi și altfel decât cea din poze.

Într-o zi, după un meci de fotbal al lui Vlad, m-am întâlnit cu Radu întâmplător pe stradă. Era grizonat și părea obosit.

— Ana… îmi pare rău că n-am fost acolo pentru ei…

L-am privit în ochi și am văzut regretul adevărat.

— Nu mie trebuie să-mi spui asta…

A dat din cap și a plecat fără alte cuvinte.

Acum, după trei ani de la divorț, încă port cicatricile acelei despărțiri. Dar am învățat că pot fi întreagă chiar dacă familia mea nu mai e completă. Băieții mei sunt puternici și buni — chiar dacă uneori încă întreabă „De ce tata nu vrea să fie cu noi?”.

Mă întreb adesea: oare câți copii din România cresc cu această întrebare pe buze? Și câți adulți au curajul să le răspundă sincer?