Ziua în care am învățat să spun „Nu”

— Ce faci aici? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce picăturile de ploaie îmi curgeau încă pe frunte. Soacra mea, doamna Viorica, stătea aplecată peste sertarul cu lenjeria mea, cu o privire rece, de parcă era la ea acasă.

— Nu te speria, draga mea, doar încercam să fac puțină ordine. Am văzut că ai haine amestecate, a zis ea, fără să ridice privirea.

M-am simțit invadată, micșorată în propria casă. Nu era prima dată când Viorica își băga nasul unde nu-i fierbea oala, dar niciodată nu trecuse această limită. M-am uitat la ea, la mâinile ei care răscoleau printre lucrurile mele intime, și am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Te rog să ieși din camera mea, am spus încet, dar hotărât. Nu am nevoie de ajutorul tău aici.

A oftat teatral și a ieșit, trântind ușa după ea. Am rămas singură, cu hainele împrăștiate și cu inima bătându-mi nebunește. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Nu pentru haine, ci pentru că simțeam că pierd controlul asupra propriei mele vieți.

Când a venit acasă Radu, soțul meu, i-am povestit totul. S-a uitat la mine cu o privire obosită și a ridicat din umeri:

— Știi cum e mama… Vrea doar să ajute. Nu trebuie să faci un scandal din orice.

M-am simțit trădată. Nu era prima dată când Radu minimaliza ceea ce simțeam. De fiecare dată când îi povesteam despre micile răutăți ale soacrei mele — cum îmi critica mâncarea sau felul în care îmi cresc copilul — el găsea scuze pentru ea.

În acea seară, la cină, Viorica a venit cu o față senină și a început să povestească despre „dezordinea” din casa noastră.

— Noroc că am venit eu să vă pun puțin lucrurile la punct! a spus ea râzând.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să țip, să-i spun că nu are niciun drept să se bage în viața noastră. Dar m-am abținut. Pentru Radu. Pentru copilul nostru, Ilinca, care se juca liniștită cu păpușa ei la masă.

Zilele au trecut greu. Viorica a început să stea din ce în ce mai mult la noi „ca să ne ajute”. Îmi critica orice decizie: de la ce găteam la cină până la felul în care îi făceam baie Ilincăi. Radu era tot mai absent, prins cu serviciul și cu grijile lui. Eu mă simțeam tot mai singură și mai mică.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am găsit-o pe Viorica în bucătărie vorbind la telefon cu sora ei:

— Săraca de ea, nu știe să țină o casă… Noroc că sunt eu aici!

Am simțit că explodez. Am intrat în bucătărie și i-am spus direct:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să stai aici! E casa mea și vreau liniște!

A rămas blocată, cu telefonul în mână. A început să plângă și să mă acuze că sunt nerecunoscătoare.

— Eu am crescut un bărbat ca Radu! Eu v-am ajutat mereu! Cum poți să-mi faci una ca asta?

Radu a venit alergând din sufragerie. M-a privit furios:

— Ce-ai pățit? De ce țipi la mama?

Atunci am izbucnit:

— Pentru că nu mai pot! Pentru că nu mă simt acasă în propria mea casă! Pentru că tu nu mă asculți niciodată!

A urmat o ceartă cumplită. Radu s-a supărat și a plecat din casă. Viorica s-a încuiat în camera de oaspeți și a plâns toată noaptea. Eu am stat pe hol, lângă ușa Ilincăi, și m-am întrebat unde am greșit.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și m-am uitat pe geam la ploaia care nu se mai oprea. Am realizat că nu pot continua așa. Că trebuie să-mi apăr dreptul la liniște și intimitate. Că nu pot fi o mamă bună pentru Ilinca dacă eu însămi sunt nefericită.

Când Radu s-a întors acasă, i-am spus calm:

— Ori punem limite clare pentru mama ta, ori nu mai putem continua împreună.

A fost șocat. Dar pentru prima dată m-a ascultat cu adevărat. Am discutat ore întregi despre tot ce s-a adunat între noi: despre fricile mele, despre nevoia mea de respect și spațiu.

În cele din urmă, Viorica a plecat la ea acasă. Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte, dar am început să ne respectăm mai mult unul pe celălalt. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.

Acum mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: câte femei trăiesc cu frica de a-și apăra propriile granițe? Câte dintre noi aleg tăcerea de dragul păcii? Poate e timpul să vorbim mai des despre asta…