Unde ai dispărut, mamă?

— Maria, iar ai uitat să cumperi pâine? vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi adun gândurile după o zi istovitoare la birou.

— Nu am uitat, mamă, doar că am ajuns târziu și nu mai era deschis la magazinul din colț, am răspuns, încercând să-mi ascund iritarea. Dar știam că nu era vorba despre pâine. Era despre altceva, ceva ce nu reușeam să numesc.

Mama, Ljiliana, stătea la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate și privirea pierdută pe fereastră. Părul ei cărunt era strâns într-un coc dezordonat, iar ridurile de pe față îi trădau oboseala și tristețea. De când tata murise, casa noastră devenise un loc al tăcerii și al reproșurilor nerostite.

— Nu mai contează, zise ea încet. Oricum nu mai are rost nimic.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am așezat lângă ea, dar între noi era un zid invizibil. Îmi aminteam cum, în copilărie, mama era mereu prezentă: gătea cele mai bune sarmale, îmi împletea părul înainte de școală și mă ținea strâns în brațe când aveam coșmaruri. Acum, abia dacă mă privea.

— Mamă, vrei să mergem mâine în parc? Poate ne plimbăm puțin…

— Nu am chef. Ce rost are? Cine să mă vadă pe mine așa bătrână?

Am simțit un nod în gât. Nu știam cum să o ajut. Sora mea, Ioana, plecase de ani buni în Italia și vorbea cu mama doar la telefon, rar și grăbit. Eu rămăsesem aici, în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, încercând să țin familia pe linia de plutire.

În fiecare seară, după ce terminam de spălat vasele și de aranjat lucrurile prin casă, mă uitam la mama cum stătea pe canapea cu ochii pierduți la televizor. Uneori plângea fără zgomot. Alteori adormea cu telecomanda în mână.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o în fața oglinzii din hol, încercând să-și aranjeze părul.

— Ce faci, mamă?

— Încerc să-mi amintesc cum eram când eram frumoasă… înainte să mă uit pe mine.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că pentru mine era încă cea mai frumoasă femeie din lume, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am avut o ceartă urâtă. Eu venisem târziu acasă, obosită și nervoasă după o zi grea la serviciu. Mama mă aștepta cu cina rece pe masă.

— Nu mai pot așa! Tot timpul trebuie să te aștept? Niciodată nu vii la timp!

— Mamă, am muncit toată ziua! Nu vezi că încerc?

— Pentru cine? Pentru tine sau pentru mine?

M-am ridicat brusc de la masă și am trântit ușa camerei mele. Am plâns în pernă până târziu în noapte. A doua zi dimineață, mama nu mi-a spus niciun cuvânt. Tăcerea dintre noi devenise insuportabilă.

Am început să observ cum mama se retrage tot mai mult în ea însăși. Nu mai ieșea din casă decât rar, la piață sau la farmacie. Prietenele ei dispăruseră una câte una: unele plecate la copii în străinătate, altele răpuse de boală sau singurătate.

Într-o zi am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet și am îmbrățișat-o fără să spun nimic. A plâns pe umărul meu ca un copil.

— Mi-e dor de tata… Mi-e dor de mine… Mi-e dor de tine, Maria…

Atunci am realizat cât de mult ne pierdusem una pe cealaltă printre griji și tăceri. Am început să-i propun mici activități: să gătim împreună cozonac după rețeta bunicii, să ne uităm la fotografii vechi sau să ieșim la plimbare prin parc. Uneori accepta, alteori refuza fără explicații.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun ce simt:

— Mamă… mi-e teamă că te pierd. Că într-o zi n-o să mai fii aici și n-o să apuc să-ți spun cât te iubesc.

A oftat adânc și m-a privit pentru prima dată după mult timp cu ochii ei albaștri, umezi de lacrimi.

— Și mie mi-e teamă… Dar nu știu cum să ies din tristețea asta…

Am început atunci să mergem împreună la biserică duminica dimineața. Slujba îi aducea o liniște pe care nu o mai văzusem la ea de ani buni. Încet-încet, mama a început să zâmbească din nou. Nu mereu, dar suficient cât să-mi dea speranță.

Au trecut luni de zile până când am simțit că ne regăsim puțin câte puțin. Dar rana rămânea acolo: timpul pierdut, cuvintele nespuse, îmbrățișările ratate.

Într-o seară liniștită de primăvară, stând împreună pe balcon și privind apusul peste blocurile gri ale Bucureștiului, mama mi-a spus încet:

— Maria… promite-mi că n-o să uiți niciodată cine ești și că n-o să te pierzi printre griji așa cum m-am pierdut eu…

Am strâns-o tare în brațe și am simțit că pentru prima dată după mult timp suntem din nou mamă și fiică.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne pierdem părinții chiar dacă îi avem aproape? Câte lucruri rămân nespuse până când e prea târziu? Poate că ar trebui să avem curajul să vorbim înainte ca tăcerea să ne despartă pentru totdeauna.