„Împarte nota, te rog” – O seară care mi-a schimbat viața

— Împarte nota, te rog, a spus Vlad, fără să ridice privirea din telefon.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia întâlnire cu el, un bărbat pe care îl cunoscusem prin intermediul unei prietene comune. Îmi plăcuse la început: părea atent, știa să asculte, avea un zâmbet cald. Dar în seara aceea, la restaurantul micuț din centrul Bucureștiului, ceva s-a rupt în mine.

Nu era vorba despre bani. Nu era vorba nici măcar despre gestul în sine. Era despre felul în care spusese acele cuvinte — ca și cum era firesc, ca și cum nu conta dacă mă simțeam sau nu confortabil. Am zâmbit forțat și am scos portofelul, dar în mintea mea se derula un film vechi, cu scene din copilărie, cu tata care îi reproșa mamei fiecare leu cheltuit, cu mama care își ascundea salariul într-o cutie de pantofi ca să poată cumpăra ceva pentru mine fără să fie certată.

— Sigur, am zis, încercând să par relaxată.

Vlad a împărțit nota la doi și mi-a întins bonul. Am plătit și am ieșit afară, unde aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Mergeam pe Calea Victoriei, iar luminile orașului păreau mai reci ca niciodată.

— Ești supărată? m-a întrebat el, văzând că nu mai spun nimic.

— Nu… doar că mă gândeam la ceva.

— La ce?

M-am oprit și m-am uitat la el. Avea ochii aceia albaștri care mă cuceriseră la început, dar acum păreau goi.

— Vlad, știi… Nu e vorba de bani. Dar felul în care ai spus-o… Parcă era o datorie de plătit, nu o seară petrecută împreună.

A oftat.

— Nu vreau să fie complicații. Suntem adulți, fiecare plătește partea lui. Nu vreau să creadă cineva că trebuie să fac ceva doar pentru că am plătit eu cina.

M-am simțit mică. M-am simțit ca mama când tata îi spunea că nu are dreptul să comenteze pentru că el aduce mai mulți bani acasă. Dar eu nu eram mama. Eu eram eu. Și nu voiam să trăiesc aceeași poveste.

Am ajuns acasă târziu și am găsit-o pe mama la telefon.

— Cum a fost? m-a întrebat ea.

— Bine… cred.

A tăcut o clipă.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. Mama a oftat adânc.

— Draga mea, știi că eu n-am avut curajul să spun niciodată ce simt. Mereu am tăcut ca să fie liniște în casă. Dar tu nu trebuie să faci la fel. Dacă simți că nu e bine pentru tine, spune-i.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. M-am gândit la toate relațiile mele de până atunci: la Radu, care mă făcea să mă simt vinovată dacă nu eram mereu disponibilă; la Mihai, care spunea mereu „nu e mare lucru” când îl rugam să mă ajute cu ceva; la prietenele mele care acceptau orice doar ca să nu fie singure.

A doua zi i-am scris lui Vlad:

„Vlad, cred că suntem foarte diferiți. Pentru mine contează mult felul în care cineva se poartă cu mine, nu doar gesturile mici sau mari. Îți doresc tot binele.”

Nu mi-a răspuns niciodată. Dar nici nu mai conta. Pentru prima dată, simțeam că am făcut ceva pentru mine.

Au trecut luni de atunci. Mama încă îmi spune uneori că sunt prea pretențioasă. Tata încă ridică din sprâncene când aude că nu am pe nimeni „serios”. Dar eu știu acum că nu vreau să fiu iubită pe jumătate sau cu jumătăți de măsură.

Într-o zi, la o cafea cu Irina, cea mai bună prietenă a mea, i-am povestit totul.

— Știi ce e trist? a zis ea. Că încă ne e frică să cerem ce merităm. Că încă ne gândim dacă nu cumva cerem prea mult doar pentru că vrem respect.

Am zâmbit amar.

— Poate că a venit timpul să nu ne mai fie frică.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a învățat să spună „nu”. O femeie care știe că valoarea ei nu stă într-o notă de plată sau într-un gest făcut din obligație. Și mă întreb: câte dintre noi mai acceptăm jumătăți de adevăr doar ca să nu fim singure? Câte dintre noi uităm să ne alegem pe noi?

Poate că e timpul să vorbim despre asta. Poate că e timpul să ne alegem pe noi.