Trei copii într-un an – Cum am supraviețuit când viața mea s-a prăbușit

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce Irina plângea în pătuț, iar Andrei și Radu se certau pe covor pentru o mașinuță stricată. Era februarie, iar eu eram deja la capătul puterilor, deși abia trecusem de prima lună cu cel de-al treilea copil. Mama a tăcut o clipă la celălalt capăt al firului, apoi mi-a spus rece: — Ți-ai făcut-o cu mâna ta, Ana. Nu te-am obligat nimeni să-i faci.

M-am prăbușit pe podea, cu telefonul lângă mine, simțind cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. Într-un an, viața mea s-a schimbat radical: trei copii, fiecare născut în alt anotimp, fiecare cu povestea lui, fiecare cu nevoile lui. Și eu? Eu eram doar o umbră a femeii care visase cândva la o familie fericită.

Totul a început cu Andrei, băiatul meu cel mare. Aveam 27 de ani când l-am adus pe lume, după o relație scurtă și intensă cu Vlad. Vlad a dispărut la două săptămâni după naștere, lăsându-mă cu un copil și o promisiune goală: „O să mă întorc când o să fiu pregătit.” Nu s-a mai întors niciodată. Am crezut că nu voi mai iubi vreodată, dar viața m-a contrazis. După câteva luni, l-am cunoscut pe Paul. Era blând, atent cu Andrei, părea că vrea să construiască ceva serios. Am rămas însărcinată repede, prea repede poate. Când i-am spus vestea, a tăcut mult timp și apoi a spus doar: „Nu sunt pregătit pentru asta.” A plecat și el.

Așa am ajuns să fiu mamă singură cu doi copii mici. Familia mea? Mama mă judeca mereu: „Nu ai fost niciodată responsabilă! Ai visat prea mult!” Tata nu vorbea deloc despre asta. Singura care mă mai suna era sora mea, Ioana, dar și ea avea grijile ei cu cei doi copii ai ei și un soț mereu plecat la muncă în Germania.

Când am aflat că sunt însărcinată a treia oară, aproape că am leșinat de frică. Tatăl copilului era un coleg de serviciu, Mihai, care nu voia nici el să audă de responsabilitate. „Nu pot să fiu tată acum,” mi-a spus într-o seară ploioasă de noiembrie. Am simțit că mă sufoc.

Așa am ajuns aici: trei copii sub trei ani, un apartament mic în cartierul Titan din București și zero sprijin real. Zilele mele erau un carusel de scutece, plânsete și încercări disperate de a găsi bani pentru lapte praf și pampers. M-am întors la muncă la două luni după nașterea Irinei, pentru că altfel nu aveam din ce trăi. Mergeam la birou obosită, cu ochii umflați de nesomn și inima frântă de vinovăție că îi las pe copii cu o vecină bătrână care acceptase să mă ajute contra cost.

Într-o zi, la serviciu, șefa mea m-a chemat la ea în birou:
— Ana, nu te descurci. Ești mereu absentă cu mintea. Ai nevoie de concediu medical sau… poate ar trebui să te gândești dacă poți continua aici.

Am ieșit din birou tremurând. Dacă pierdeam jobul, ce făceam? Cine mă ajuta? Am încercat să-i explic mamei:
— Mamă, nu mai pot! Nu mă descurc singură!
— Ai făcut copiii ăștia fără cap! Acum vezi cum te descurci!

M-am simțit atât de singură încât m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să-i dau pe copii în plasament. Dar când i-am privit dormind toți trei pe canapea, unul lângă altul ca niște pui de vrabie adunați la căldură, am știut că nu pot renunța la ei. Ei erau tot ce aveam.

Seara târziu, când casa era în sfârșit liniștită și eu stăteam pe marginea patului cu capul în mâini, mi-am amintit de visurile mele din adolescență: voiam să fiu scriitoare, să călătoresc prin lume. Acum scriam doar liste de cumpărături și calculam banii rămași până la salariu.

Într-o zi am primit o scrisoare de la primărie: „Stimată doamnă Ana Popescu, vă informăm că cererea dumneavoastră pentru alocația suplimentară a fost respinsă din lipsa documentelor justificative.” Am izbucnit în plâns. Totul părea împotriva mea.

Dar într-o seară friguroasă de martie, când Irina avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am ieșit cu ea în brațe la farmacie. Farmacista m-a privit lung:
— Doamnă, sunteți bine? Arătați epuizată.
Am izbucnit în lacrimi acolo, în fața unei străine. Ea mi-a dat medicamentele gratis și mi-a spus:
— Să nu vă fie rușine să cereți ajutorul.

Atunci am realizat că nu trebuie să port totul singură. Am început să caut grupuri de sprijin pentru mame singure pe Facebook. Am găsit femei ca mine: obosite, speriate, dar hotărâte să nu renunțe. Am început să scriu despre ce trăiesc pe un blog anonim. Oamenii au început să-mi scrie mesaje de încurajare.

Într-o zi Ioana a venit la mine cu o pungă mare de haine pentru copii:
— Știu că nu vrei milă, dar suntem surori. Lasă-mă să te ajut.
Am plâns împreună pe holul blocului.

Au trecut luni grele până când am început să simt că respir din nou. Copiii au crescut puțin și au început să se joace împreună fără să se certe mereu. Am reușit să-mi păstrez jobul lucrând de acasă câteva zile pe săptămână.

Mama încă mă judecă uneori:
— Nu e viață asta! Ce viitor au copiii tăi?
Dar eu îi privesc cum râd împreună și știu că le ofer tot ce pot.

Sunt zile când încă mă întreb dacă voi reuși să le ofer o copilărie fericită sau dacă vor suferi din cauza alegerilor mele. Dar apoi îi văd cum mă îmbrățișează toți trei odată și simt că poate nu sunt chiar atât de pierdută.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât curaj trebuie să ai ca să nu renunți? Poate că nu sunt o mamă perfectă, dar sunt mama lor — și asta e tot ce contează.