Bunica Invizibilă: Povara Dragostei Nespuse

— Nu mai țipa la mine, bunico! Nu înțelegi că nu mai sunt copil?
Vocea Anei a tăiat aerul din bucătărie ca o lamă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima mi se strângea ca un pumn de spini. Era seară, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, liniștea era spartă doar de sunetul ploii care bătea în geam.
— Ana, nu țip… doar că… mi-e teamă pentru tine. Nu ai venit acasă toată noaptea trecută.
— Am 19 ani, nu 9! Lasă-mă să trăiesc!
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am crescut-o pe Ana de când avea trei luni. Pe ea și pe fratele ei, Vlad, după ce fiica mea, Elena, a plecat în Italia „doar pentru câteva luni”, care s-au transformat în ani. Mi-am pus viața pe pauză pentru ei. Am renunțat la serviciu, la prieteni, la orice vis personal. Am devenit mamă din nou, la 55 de ani.

Vlad a intrat în bucătărie cu căștile pe urechi, ignorându-ne complet. M-am uitat la el cu speranța că măcar el va spune ceva, dar a trecut pe lângă mine ca pe lângă un străin. M-am simțit invizibilă.

În fiecare zi mă întreb: unde am greșit? Poate am fost prea strictă, poate prea protectoare. Poate nu am știut să le arăt dragostea altfel decât prin mâncare caldă și haine curate. Poate tăcerea mea a fost prea apăsătoare.

Când Elena suna din Italia, vorbea repede, cu voce obosită: „Mamă, ai grijă de copii, te rog! O să trimit bani luna viitoare.” Dar banii veneau rar și niciodată nu ajungeau pentru toate. Am spălat scări, am făcut curățenie la vecini, am vândut zarzavaturi în piață ca să nu le lipsească nimic. Și totuși, acum mă privesc ca pe o povară.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii și mirosind a alcool. Am încercat să vorbesc cu ea:
— Ana, ce s-a întâmplat?
— Nimic! Lasă-mă în pace!
— Te rog, spune-mi…
— Tu nu înțelegi nimic! Nu ești mama mea!

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am plâns toată noaptea aceea, fără să știe nimeni. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar a avut vreun rost.

Vlad a început să lipsească de la școală. Diriginta m-a sunat:
— Doamnă Maria, Vlad nu mai vine la ore. E tot mai retras.
Am încercat să vorbesc cu el:
— Vlad, ce se întâmplă?
— Nimic. Lasă-mă.

M-am dus la Elena în Italia într-o vară, după zece ani de absență. Am găsit-o schimbată: obosită, rece, cu ochii pierduți în telefon.
— Mamă, nu pot veni acasă. Nu am cum să-i iau pe copii aici.
— Dar ei au nevoie de tine…
— Au crescut deja! Tu te-ai descurcat bine cu ei.

M-am întors acasă mai singură ca niciodată. Vecina mea, tanti Lenuța, m-a întrebat:
— De ce nu-i lași să-și vadă de viața lor?
— Pentru că sunt tot copiii mei…

Într-o seară, Ana a venit acasă târziu și m-a găsit stând pe întuneric.
— Bunico… îmi pare rău că am țipat la tine.
Am simțit o lacrimă caldă pe obraz.
— Știi… mi-e greu fără mama. Și tu mă sufoci uneori…
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Dar momentele astea sunt rare. De cele mai multe ori mă simt ca o fantomă care bântuie prin casă doar ca să pună masa și să spele hainele altora.

Într-o zi Vlad a venit acasă bătut. L-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-a spus printre dinți:
— M-au luat la mișto că-s crescut de babă…
Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea rușinii și neputinței.

Am încercat să le fiu și mamă și tată. Să le ofer tot ce am putut. Dar cine are grijă de mine? Cine mă întreabă dacă sunt bine?

De Paște am pregătit cozonac și ouă roșii ca în fiecare an. Masa a rămas aproape neatinsă; Ana era plecată cu prietenii, Vlad dormea până târziu. M-am uitat la masa goală și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit iubind prea mult.

Seara târziu, când casa era liniștită și doar frigiderul mai bâzâia în bucătărie, m-am uitat la poza veche cu Elena copil și am șoptit:
— Oare dragostea poate fi prea mult? Oare sacrificiul meu chiar a contat pentru cineva?

Poate mai sunt bunici ca mine care simt că au devenit invizibili în propria familie. Voi ce credeți? Dragostea necondiționată e un dar sau o povară?