Când Maria a deschis ușa: Povestea unei nopți care ne-a schimbat viața

— Nu mai plânge, mamă, te rog… vocea Anei tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau din colțul camerei. Era trecut de miezul nopții, iar eu încercam să-mi ascund vânătăile sub mâneca puloverului. Din bucătărie se auzea zgomotul sticlelor și vocea tatălui ei, Ion, tot mai ridicată, tot mai amenințătoare.

În acea seară de ianuarie, gerul pătrundea prin ferestrele vechi ale apartamentului nostru din Ploiești. Îmi amintesc cum mă rugam în gând să nu vină peste noi, să nu ne găsească ascunse în dormitor. Dar pașii lui grei s-au apropiat și ușa s-a izbit de perete.

— Ce faceți aici? De ce stingeți lumina? Cine v-a dat voie să vă ascundeți de mine?

Ana s-a lipit de mine, iar eu am încercat să-i acopăr urechile. Știam ce urma. De ani de zile trăiam același coșmar: Ion venea acasă beat, nemulțumit de orice, iar noi eram țintele furiei lui. Mama mea îmi spusese mereu: „Rabdă, Maria, pentru copii. O familie trebuie să rămână împreună.” Dar cât poți răbda?

În acea noapte, totul a scăpat de sub control. Ion a început să strige și să arunce cu lucruri prin cameră. Am simțit o durere ascuțită când m-a lovit cu palma peste față. Ana a țipat. Atunci am auzit bătăi în ușă — puternice, insistente.

— Poliția! Deschideți!

Ion s-a oprit brusc. S-a uitat la mine cu ură și a șoptit printre dinți:

— Dacă spui ceva, te omor!

Apoi s-a dus spre hol, dar Ana s-a strecurat pe lângă el și a alergat spre ușă. Cu mâinile ei mici a tras de clanță și a deschis. În prag au apărut doi polițiști — unul tânăr, cu ochi blânzi, altul mai în vârstă, cu privirea aspră.

— Bună seara! Am primit un apel de la vecini. Totul este în regulă aici?

Ana a ridicat privirea spre ei și a spus cu vocea ei subțire:

— Tata o bate pe mama… Vă rog să-l opriți.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am prăbușit pe podea și am început să plâng în hohote. Ion a încercat să protesteze, dar polițiștii l-au imobilizat rapid. Totul s-a petrecut ca într-un vis urât — sau poate ca într-un vis bun, pentru că era prima dată când cineva intervenea cu adevărat.

După ce l-au scos pe Ion din casă, unul dintre polițiști s-a aplecat spre mine:

— Doamnă, aveți unde merge? Aveți pe cineva care să vă ajute?

Am dat din cap că nu. Mama murise cu un an înainte, iar tatăl meu nu mai vorbea cu mine de când m-am măritat cu Ion împotriva voinței lui. Prietenele mele dispăruseră una câte una — nimeni nu voia să se implice.

— Veniți cu noi la adăpostul pentru victimele violenței domestice. Nu trebuie să vă fie rușine. Nu sunteți singură.

Am strâns-o pe Ana la piept și am ieșit din apartamentul care fusese cândva „acasă”. Pe scări am întâlnit-o pe vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Vai, Maria… îmi pare rău că n-am avut curaj să sun mai devreme la poliție. Dar știi cum e lumea… bârfește.

Am zâmbit amar și am coborât mai departe. În adăpost am găsit alte femei ca mine — cu ochii triști și copiii speriați. Am stat acolo două luni. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut bine că am plecat sau dacă ar fi trebuit să mai rabd „pentru copil”. Dar Ana era altfel: nu mai tresărea la fiecare zgomot, nu mai plângea noaptea.

Într-o zi, la adăpost a venit o asistentă socială, Gabriela.

— Maria, ai dreptul la o viață fără frică. Poți începe de la zero. Uite, există un program pentru mame singure — te putem ajuta să găsești un loc de muncă și o locuință socială.

Mi-era teamă. Nu lucrasem niciodată — Ion nu mă lăsase. Dar pentru Ana trebuia să încerc. Am început ca femeie de serviciu la o școală din apropiere. Primele luni au fost grele: copiii râdeau de hainele Anei, iar unele mame mă priveau cu milă sau dispreț.

Într-o zi, Ana s-a întors acasă plângând:

— Mami, colega mea Mara a zis că sunt săracă și că tata e la pușcărie…

Am strâns-o în brațe și i-am spus:

— Nu contează ce spun alții. Important e că suntem împreună și suntem în siguranță.

Cu timpul, am reușit să strâng bani pentru o garsonieră micuță. Ana a început să zâmbească din nou. Eu am început să cred că merit ceva mai bun decât frica zilnică.

Au trecut trei ani de atunci. Ion nu ne-a mai căutat niciodată — sau poate doar n-am vrut eu să știu dacă o face. Uneori mă gândesc la el cu ură, alteori cu milă. Dar cel mai mult mă gândesc la Ana — la curajul ei din acea noapte.

Oare câte femei mai trăiesc coșmarul meu? Oare câte copii își găsesc curajul să deschidă ușa către libertate? Dacă povestea mea ajută măcar o mamă să iasă din iadul domestic, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.