„Lasă-l pe fostul tău să plătească pentru copiii tăi”, mi-a spus soțul meu: Cum am găsit drumul într-o familie recompusă

— Nu mai pot, Ana! Nu e corect să plătesc eu pentru copiii tăi! Lasă-l pe fostul tău să-și facă datoria!

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar copiii dormeau deja. Eu spălam vasele, încercând să-mi adun gândurile după o zi lungă la serviciu și încă una și mai lungă acasă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește.

— Radu, nu e vorba doar de bani, am șoptit. Sunt copiii mei, dar sunt și parte din viața ta acum.

El a oftat adânc, s-a așezat la masă și a început să-și frământe mâinile.

— Ana, eu îi iubesc, dar nu pot să fiu singurul care trage. De ce nu vorbești cu Sorin? E tatăl lor!

Am simțit cum mă cuprinde furia și rușinea. Sorin, fostul meu soț, nu mai plătise pensia alimentară de aproape doi ani. De fiecare dată când îl sunam, îmi spunea că nu are bani sau că are alte priorități. Copiii îl vedeau rar, iar când venea, le aducea dulciuri ieftine și promisiuni goale.

— Am încercat, Radu! Dar nu vrea să audă! Ce vrei să fac? Să-i las pe copii fără rechizite? Să nu mai plătesc chiria?

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon. Am rămas singură cu gândurile mele și cu un nod în gât. M-am uitat la poza de pe frigider: eu, Radu, copiii mei – Andreea și Vlad – și fetița noastră comună, Ilinca. Zâmbeam toți, dar acum zâmbetul acela părea atât de departe.

A doua zi dimineață, Andreea a venit la mine cu ochii umflați de somn.

— Mami, tu și Radu v-ați certat aseară? Am auzit voci…

Am înghițit în sec.

— Ne-am certat puțin, iubita mea. Dar o să fie bine.

Andreea m-a privit lung.

— Știi… mie îmi place de Radu. Dar uneori simt că nu suntem chiar familia lui.

M-am prăbușit pe canapea și am tras-o lângă mine.

— Sunteți familia lui. Suntem toți o familie. Doar că uneori e greu să ne găsim locul.

În acea zi la serviciu nu m-am putut concentra deloc. Lucram ca asistentă medicală la o clinică privată și vedeam zilnic oameni care treceau prin drame mult mai mari decât a mea. Dar când era vorba de familia mea, totul părea insurmontabil.

Seara am încercat să vorbesc din nou cu Radu.

— Radu, trebuie să găsim o soluție. Nu vreau să ne certăm mereu din cauza banilor.

El a dat din cap obosit.

— Ana, eu muncesc cât pot. Dar simt că trag pentru trei copii care nu sunt ai mei. Ilinca e mică, dar ceilalți… Nu mă simt respectat nici de Sorin, nici de tine uneori.

M-am simțit rănită.

— Nu e corect ce spui. Eu te respect. Și copiii te iubesc.

— Dar Sorin? El ce face? De ce nu-l dai în judecată?

Mi-am mușcat buzele.

— Am încercat. Avocatul mi-a spus că durează luni întregi și costă bani pe care nu-i am.

Radu a oftat din nou.

— Atunci ce facem? Ne certăm toată viața?

Am tăcut. În acea seară am dormit fiecare pe partea lui de pat, cu spatele unul la altul.

Timpul a trecut greu. Copiii simțeau tensiunea dintre noi. Vlad a început să lipsească de la școală fără să-mi spună. Andreea s-a închis în ea și vorbea tot mai puțin cu mine. Ilinca plângea des noaptea și mă striga doar pe mine.

Într-o duminică dimineață, am decis să mergem împreună în parc. Am luat o pătură și câteva sandvișuri și am încercat să fim o familie normală. Dar liniștea era apăsătoare.

La un moment dat, Vlad s-a ridicat brusc:

— Eu mă duc la tata!

Am rămas blocată.

— Vlad, tata nu e acasă azi…

— Nu-mi pasă! M-am săturat să vă aud certându-vă!

Radu a încercat să-l oprească:

— Vlad, stai puțin…

Dar băiatul a fugit printre copaci.

M-am ridicat și eu să-l caut, lăsându-i pe ceilalți în urmă. L-am găsit după câteva minute pe o bancă, cu fața în palme.

— Vlad…

— Mami, eu vreau doar să fim ca înainte…

Mi-au dat lacrimile.

— Știu… și eu vreau asta. Dar nu mai putem fi ca înainte. Putem doar să încercăm să fim bine acum.

După acea zi am decis că trebuie să fac ceva. Am strâns bani cu greu și am reluat procesul împotriva lui Sorin pentru pensia alimentară. A durat șase luni până când instanța l-a obligat să plătească restanțele. Nu era mult, dar era un început.

Între timp am mers împreună cu Radu la consiliere de familie. Am învățat să ne ascultăm mai bine și să ne spunem durerile fără să ne rănim reciproc. Copiii au început să se deschidă iar către noi.

Nu a fost ușor și nici acum nu e totul perfect. Dar am învățat că într-o familie recompusă fiecare are răni vechi și frici noi. Important e să nu renunți la cei pe care îi iubești.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu teama că nu suntem destul pentru cei dragi? Și dacă am avea curajul să cerem ajutor sau dreptate – ar fi oare lumea noastră mai dreaptă?