Scrisoarea fără semnătură

— Cine ți-a trimis asta, Ana? vocea mamei răsună din pragul bucătăriei, tăioasă, cu acea notă de suspiciune pe care o recunoscusem mereu când era vorba de trecutul meu.

Stăteam la masa veche, cu fața de masă brodată de bunica, și țineam în mână o felicitare simplă, cu un desen delicat de flori de câmp. Pe spate, doar câteva cuvinte: „Tot ce-i mai frumos să-ți fie dat.” Scrisul era ușor înclinat, trasat cu stiloul, inconfundabil. Vlad. Inima mi-a tresărit înainte să-mi dau seama ce simt cu adevărat. Știam. Pur și simplu știam că el s-a întors.

— Nu știu, am mințit, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Probabil cineva de la serviciu…

Mama a oftat și a început să spele vasele cu mișcări scurte, nervoase. Am rămas cu ochii pe felicitare, ca și cum ar fi putut să-mi răspundă la toate întrebările care mă apăsau de ani de zile. Cum ar fi fost dacă nu l-aș fi lăsat să plece? Dacă nu aș fi ascultat de tata, care mi-a spus că „un băiat ca Vlad nu e pentru tine”? Dacă aș fi avut curajul să lupt pentru noi?

Telefonul a sunat brusc, smulgându-mă din gânduri. Era sora mea, Ioana.

— La mulți ani, Ana! Ai primit ceva interesant azi? a întrebat ea cu un ton șugubăț.

— Doar urări obișnuite, am răspuns evaziv.

— Mda… Am auzit că Vlad s-a întors în oraș. L-am văzut ieri la cofetărie cu maică-sa. Parcă nu s-a schimbat deloc.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Ioana nu știa nimic despre scrisoare, dar intuiția ei era mereu ascuțită.

— Nu cred că are vreo legătură cu mine, am spus repede.

— Poate că da, poate că nu… Dar dacă te caută? Dacă vrea să vorbească?

Am închis ochii. Gândul acesta mă bântuia încă din clipa în care am recunoscut scrisul. Oare chiar voiam să-l văd? Să-i spun cât m-a durut plecarea lui? Sau să-i spun că am încercat să-l uit și n-am reușit niciodată?

Seara, după ce mama s-a retras în camera ei, am luat felicitarea și am ieșit pe balcon. Aerul era rece, iar orașul părea liniștit sub lumina felinarelor. Am scos din sertar o cutie veche cu scrisori — toate de la Vlad, din liceu. Le-am recitit pe rând, fiecare cuvânt aducându-mi aminte de serile când stăteam pe banca din fața blocului și visam la o viață împreună.

„Ana, dacă vreodată te vei îndoi de mine, să știi că te iubesc mai mult decât pot spune.”

Dar m-am îndoit. Și l-am lăsat să plece la București fără să-i spun ce simt cu adevărat. Tata a fost categoric: „Nu ai nevoie de un băiat fără viitor clar. Trebuie să-ți vezi de facultate.”

A doua zi dimineață, când am ieșit din bloc spre serviciu, l-am văzut. Vlad stătea rezemat de gardul viu, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută.

— Bună, Ana…

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Bună… Ce faci aici?

— Am vrut doar să-ți spun la mulți ani… în persoană. Dar n-am avut curaj aseară.

Mi-am mușcat buza. Între noi plutea o tăcere grea, plină de tot ce nu ne-am spus niciodată.

— De ce ai plecat fără să-mi spui nimic? am izbucnit brusc.

— Pentru că mi-ai spus că nu poți veni cu mine. Pentru că părinții tăi nu m-au vrut niciodată prin preajmă… Și pentru că am crezut că așa e mai bine pentru tine.

— Dar pentru mine n-a fost bine! am ridicat vocea fără să-mi dau seama. Ani întregi m-am întrebat dacă ai mai fi vrut să rămâi dacă aș fi spus altceva…

Vlad a oftat și s-a apropiat încet.

— Ana… Nici eu n-am fost fericit acolo. Am încercat să te uit, dar n-am reușit. De asta m-am întors. Poate că acum avem o șansă…

Lacrimile mi-au umplut ochii. În minte mi se derulau toate certurile cu tata, toate serile când mă rugam să primesc un semn de la Vlad.

— Tata nu s-a schimbat deloc… încă spune că trebuie să-mi găsesc „un băiat serios”.

Vlad a zâmbit trist.

— Știu… Dar poate că acum nu mai contează ce spune el. Poate contează doar ce vrei tu.

Am rămas pe loc, incapabilă să spun ceva. În sufletul meu se dădea o luptă între dorința de a-l îmbrățișa și frica de a nu repeta greșelile trecutului.

În zilele următoare ne-am întâlnit tot mai des — la cafeneaua unde mergeam când eram adolescenți, pe aleea din parc unde ne plimbam ore întregi. Fiecare discuție era o încercare timidă de a reconstrui ceva ce fusese cândva atât de simplu și frumos.

Dar acasă lucrurile erau la fel de tensionate ca înainte. Tata refuza să audă numele lui Vlad, iar mama mă privea cu ochii plini de teamă și reproș.

— Ana, gândește-te bine ce faci! Nu vreau să suferi din nou…

— Mamă, poate că tocmai asta trebuie să fac: să risc din nou. Să trăiesc pentru mine, nu pentru voi.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tata care mi-a spus că „dacă alegi drumul ăsta, nu mai ai ce căuta în casa mea”, am ieșit din casă tremurând toată. L-am sunat pe Vlad și i-am spus totul printre lacrimi.

— Ana… Nu vreau să te despart de familia ta pentru mine.

— Poate că e timpul să mă aleg pe mine însămi…

Nu știu ce va urma. Poate voi pierde totul sau poate voi câștiga totul. Dar știu sigur că nu mai pot trăi cu regrete.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar dacă asta înseamnă să ne împotrivim celor dragi? Cât valorează fericirea noastră atunci când trebuie s-o plătim cu prețul liniștii familiei?