Între două lumi: Povestea unei mame care nu știe dacă să intervină sau să lase lucrurile să curgă

— Nu pot să cred că face asta! am izbucnit, trântind telefonul pe masă. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Tocmai vorbisem cu fiica mea, Irina, care mi-a spus, cu voce stinsă, că Radu, ginerele meu, vrea să cumpere un apartament pe numele mamei lui.

— Mamă, nu te supăra, dar e decizia noastră… mi-a spus Irina, evitând să mă privească în ochi chiar și prin ecranul telefonului.

Nu mă puteam opri din gândit: de ce? De ce ar face asta? De ce nu pe numele lor? Ce se întâmplă dacă ceva merge prost? Dacă se despart? Dacă mama lui Radu moare și apartamentul ajunge la altcineva? Gândurile îmi alergau prin minte ca niște șoareci speriați.

Soțul meu, Doru, a intrat în bucătărie și m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat, Mariana?

I-am povestit totul printre suspine. Doru a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Nu putem controla totul. Sunt adulți, trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața.

— Dar dacă fac o greșeală? Dacă fiica noastră rămâne pe drumuri cu copiii?

— Nu putem trăi mereu cu frica asta. Poate Radu are motivele lui.

Dar eu nu puteam accepta. M-am ridicat hotărâtă să aflu adevărul. Am sunat-o din nou pe Irina.

— Te rog, spune-mi sincer: de ce vrea Radu să facă asta?

Irina a tăcut câteva secunde. Am auzit cum respiră greu.

— Mama lui Radu are datorii mari la bancă. Dacă apartamentul e pe numele ei, poate scăpa de executare… Dar Radu zice că totul va fi bine, că nu riscăm nimic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Deci nu era doar o simplă decizie administrativă. Era o încercare de a salva ceva ce deja era pierdut.

— Irina, gândește-te la tine și la copii! Nu te gândi doar la ce vrea Radu sau la ce are nevoie mama lui!

— Mamă, nu vreau scandal… Nu vreau să-l supăr pe Radu. E tatăl copiilor mei.

Am închis ochii și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Mi-am amintit de copilăria Irinei, de cum o țineam în brațe când avea febră sau când plângea după vreo ceartă cu prietenele. Acum nu mai puteam s-o protejez.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Radu. L-am invitat la noi la masă. A venit cu un zâmbet fals și cu un buchet de flori pentru mine.

— Mariana, știu că vă faceți griji, dar vă asigur că totul e sub control. Mama mea are nevoie de ajutor și eu sunt singurul care poate face ceva pentru ea.

— Dar Irina? Dar copiii? Ce se întâmplă dacă lucrurile nu merg cum speri?

Radu a ridicat din umeri.

— Nu se va întâmpla nimic rău. Aveți încredere în mine.

Dar eu nu aveam. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o umbră, încercând să găsesc o soluție. Să mă bag? Să le spun clar că nu sunt de acord? Sau să tac și să sper că totul va fi bine?

A doua zi am mers la biserică. M-am rugat pentru Irina și pentru nepoții mei. Am aprins o lumânare și am stat mult timp pe bancă, privind icoanele. O bătrână s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit blând.

— Aveți necazuri mari, mamă?

Am dat din cap.

— Copiii… Nu știu dacă să mă bag sau nu în viața lor.

Bătrâna a oftat.

— Uneori trebuie să-i lăsăm să greșească singuri. Dar dacă simțiți că e pericol mare, spuneți-le adevărul în față.

M-am întors acasă cu inima mai ușoară, dar tot neliniștită. În seara aceea am sunat-o din nou pe Irina.

— Te iubesc prea mult ca să tac. Îți spun sincer: nu cred că e bine ce faceți. Gândește-te la viitorul tău și al copiilor tăi! Dacă ai nevoie de ajutor sau dacă vrei să vorbim cu un avocat, sunt aici pentru tine.

Irina a plâns la telefon. Mi-a spus că se simte prinsă între două lumi: familia ei și familia lui Radu. Că nu vrea să-și piardă liniștea acasă, dar nici nu vrea să mă dezamăgească pe mine.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Radu încă insistă să cumpere apartamentul pe numele mamei lui. Irina e tot mai abătută și copiii simt tensiunea din casă. Eu mă zbat între dorința de a interveni și teama de a nu distruge familia fiicei mele.

Uneori mă întreb: unde e limita între grijă și control? Cât de mult ar trebui să ne implicăm în deciziile copiilor noștri adulți? Și dacă tăcerea mea îi va costa fericirea?

Poate voi aveți răspunsuri mai bune decât mine… Ce ați face în locul meu?