Nu e fiul meu, dar inima mea nu știe să numere sângele

— Nu e fiul tău, Vlad! De ce te-ai chinui? Lasă-l pe taică-su să se ocupe de el!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. M-am uitat la ea, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc furia. De afară, ploaia bătea în geamuri, ca și cum ar fi vrut să-mi amintească de haosul din sufletul meu.

Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea. De când m-am căsătorit cu Irina, trecutul ei a venit la pachet cu un băiat de opt ani, Darius, pe care încercam să-l cunosc și să-l înțeleg. Dar nu era ușor. Darius mă privea mereu cu o răceală care mă făcea să mă simt ca un intrus în propria casă.

În seara aceea, totul a explodat. Irina a venit acasă târziu, obosită și cu ochii roșii de plâns. Darius stătea în camera lui, cu ușa trântită. Am încercat să vorbesc cu ea, dar mi-a spus doar atât:

— Vlad, nu mai pot. Fostul meu soț nu vrea să-l vadă pe Darius. Nu răspunde la telefon, nu trimite bani. Nu știu ce să fac…

Am simțit cum mă apasă responsabilitatea. Eu nu eram tatăl lui Darius. Nu aveam nicio obligație legală față de el. Dar Irina era soția mea și suferea. Și băiatul acela… băiatul acela avea nevoie de cineva.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, la cum m-a crescut singur după ce mama ne-a părăsit. Știam ce înseamnă să te simți abandonat. Știam ce înseamnă să nu ai cui să-i spui „tată”.

A doua zi dimineață, am bătut la ușa camerei lui Darius.

— Pot să intru?

Niciun răspuns. Am deschis încet ușa și l-am văzut pe pat, cu ochii în telefon.

— Darius, vrei să mergem azi la fotbal?

Mi-a aruncat o privire scurtă, apoi s-a întors cu spatele.

— Nu vreau nimic de la tine.

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice palmă. Am ieșit din cameră și m-am prăbușit pe canapea. Irina a venit lângă mine și mi-a luat mâna.

— Îți mulțumesc că încerci…

— Nu știu dacă fac bine. Poate are dreptate mama ta… Poate nu ar trebui să mă implic.

Irina a început să plângă în hohote. M-am simțit neputincios.

Au trecut săptămâni în care am încercat să mă apropii de Darius. Îl duceam la școală, îi făceam sandvișuri, îi cumpăram cărți de colorat sau mingi de fotbal. Nimic nu părea să funcționeze. Într-o zi, l-am auzit vorbind la telefon cu bunica lui din partea tatălui:

— Nu-mi place aici. Vlad nu e tata. N-o să fie niciodată.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la mama și i-am spus:

— Poate ai avut dreptate… Poate nu pot fi tată pentru copilul altuia.

Mama m-a privit lung, apoi a oftat:

— Vlad, eu am vrut doar să te protejez. Dar dacă tu simți că trebuie să fii acolo pentru el… fă-o cum știi tu mai bine.

În acea seară, Irina mi-a spus că vrea să divorțeze dacă nu pot accepta copilul ei ca pe al meu.

— Nu pot trăi între doi oameni care se urăsc sau se ignoră, Vlad! Ori suntem o familie, ori nu mai suntem deloc!

Am simțit că totul se destramă sub ochii mei. Am ieșit din casă și am mers pe jos prin ploaie până la parcul unde mergeam cu tata când eram mic. M-am așezat pe o bancă și am plâns ca un copil.

A doua zi dimineață, am intrat din nou în camera lui Darius.

— Uite care-i treaba… N-o să fiu niciodată tatăl tău adevărat. Dar pot fi aici pentru tine dacă vrei. Dacă nu vrei, o să te las în pace.

Darius s-a uitat la mine pentru prima dată fără ură.

— Tu chiar vrei să fii aici?

— Da… Chiar vreau.

A început să plângă și s-a aruncat în brațele mele. Am simțit cum o parte din zidurile dintre noi s-au dărâmat atunci.

Au trecut luni de zile până când am început să ne apropiem cu adevărat. Am mers împreună la meciuri de fotbal, am construit machete de avioane și am râs împreună la filme proaste pe Netflix. Irina era fericită și parcă toată casa noastră devenise mai luminoasă.

Dar într-o zi, tatăl biologic al lui Darius a apărut din senin și a cerut custodia copilului. A urmat un proces lung și dureros, în care am fost nevoit să mă lupt pentru un copil care legal nu era al meu. Avocatul lui mi-a spus în față:

— Domnule Vlad, de ce vă bateți capul? Nu e fiul dumneavoastră!

Am răspuns simplu:

— Pentru că îl iubesc ca pe fiul meu.

Judecătoarea a decis ca Darius să rămână cu noi, iar tatăl biologic să aibă drept de vizită. În ziua aceea, Darius m-a luat de mână și mi-a spus:

— Vlad… pot să-ți spun „tată”?

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câți dintre noi avem curajul să iubim dincolo de sânge? Sângele ne leagă prin naștere, dar inima ne leagă prin alegeri. Ce ați fi făcut voi în locul meu?