Parfumul care a schimbat totul: Povestea unei trădări și a unui nou început

— De ce miroși a alt parfum, Dario? întreb, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremură. E trecut de miezul nopții, iar el tocmai a intrat pe ușă, cu ochii roșii și privirea pierdută. Îmi simt inima bătând nebunește în piept, ca și cum ar vrea să-mi spargă coastele și să fugă departe de adevărul pe care îl bănuiesc.

Dario se oprește în pragul sufrageriei, evitându-mi privirea. — Am stat cu băieții la un pahar, spune el, dar vocea îi e prea grăbită, prea nesigură. Parfumul dulceag, necunoscut, plutește în aer între noi ca o fantomă. Nu e parfumul meu, nu e nici al lui. Și nici nu e mirosul acela de fum de țigară sau bere ieftină cu care se întoarce uneori de la meciuri. E ceva nou, ceva ce nu ar trebui să fie aici, în casa noastră, în noaptea aniversării noastre.

— Cu băieții? repet încet, simțind cum mi se strânge stomacul. — Și parfumul ăsta? Nu e al meu…

Se uită la mine pentru o clipă, apoi își întoarce capul spre fereastră. — Probabil s-a luat de la cineva din bar. Era aglomerat.

Mă uit la el și știu că minte. Îl cunosc de doisprezece ani, îi știu fiecare tic, fiecare rid de pe frunte. Și totuși, în seara asta pare un străin. Un străin care nu mai are curajul să mă privească în ochi.

Nu mai spun nimic. Mă duc în dormitor și mă prăbușesc pe pat, cu fața în pernă. Lacrimile îmi curg fără oprire, dar nu scot niciun sunet. Nu vreau să-i dau satisfacția să știe cât mă doare. În minte îmi revin toate momentele noastre: nunta mică din satul meu natal, vacanța la mare când am râs până ne-au durut obrajii, serile când adormeam ținându-ne de mână. Unde s-a rupt totul?

A doua zi dimineață mă trezesc devreme. Dario doarme pe canapea, cu hainele de aseară încă pe el. Mă uit la el și nu mai văd bărbatul pe care l-am iubit. Văd doar un om obosit, prins într-o minciună prea mare pentru el.

Îmi fac cafeaua și mă așez la masă cu mama la telefon. — Mamă, cred că Dario mă înșală, îi spun încet.

Ea oftează greu. — Of, Ilinca… Ți-am spus eu că bărbații nu se schimbă niciodată cu adevărat. Dar trebuie să fii tare pentru copii.

Copiii… Mă uit spre camera lor. Ana doarme încă, iar Vlad desenează ceva pe peretele din sufragerie cu un creion colorat. Pentru ei trebuie să fiu tare. Dar cum să fiu tare când simt că mă prăbușesc?

În zilele următoare devin o umbră prin casă. Dario încearcă să fie atent, îmi aduce flori, gătește ciorba mea preferată, dar totul pare fals. Parfumul acela încă plutește uneori în aer, ca o amintire a ceea ce s-a întâmplat.

Într-o seară, îl aud vorbind la telefon pe balcon. — Nu pot acum… Da, știu… O să-i spun curând…

Mă apropii încet și îl văd cum își șterge ochii cu mâneca hanoracului. — Te iubesc și eu…

Simt cum mi se taie respirația. Nu mai pot suporta. Ies pe balcon și îl privesc drept în ochi.

— Cui îi spui că o iubești? întreb cu vocea stinsă.

Se uită la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. — Ilinca… Nu voiam să afli așa…

— Dar cum voiai să aflu? Să mă minți până la nesfârșit?

Nu răspunde nimic. Își pleacă capul și tace.

În acea noapte nu dorm deloc. Îmi fac bagajele și mă gândesc să plec la mama cu copiii. Dar apoi mă opresc. De ce să plec eu? De ce să fug din casa mea?

A doua zi dimineață îl chem pe Dario la masă.

— Vreau să vorbim serios, îi spun. — Vreau adevărul.

Se uită la mine și pentru prima dată văd frica în ochii lui.

— E cineva la serviciu… Nu știu cum s-a întâmplat… Am fost slab…

— Și acum ce faci? O iubești?

Tace din nou.

— Nu știu…

Mă ridic de la masă și simt cum furia îmi dă putere.

— Atunci du-te la ea! Eu nu mai pot trăi așa!

Dario pleacă două zile mai târziu. Copiii plâng după el, iar eu încerc să le explic că uneori oamenii mari fac greșeli și că nu e vina lor.

Mama vine să stea cu noi câteva zile. Îmi spune mereu că sunt puternică și că viața merge înainte.

Seara, după ce adorm copiii, stau singură pe balcon și privesc luminile orașului. Mă gândesc la toate femeile care au trecut prin asta și mă întreb dacă voi putea vreodată să iert sau să uit.

O vecină, Mariana, vine într-o seară cu o prăjitură caldă și mă ia în brațe fără să spună nimic. Plâng pe umărul ei ca un copil.

— O să fie bine, Ilinca… O să vezi…

Încep încet-încet să-mi revin. Merg la serviciu, ies cu copiii în parc, vorbesc mai mult cu sora mea, Roxana. Îmi dau seama că viața nu s-a terminat aici.

După câteva luni primesc un mesaj de la Dario: „Îmi pare rău pentru tot.” Nu-i răspund. Nu mai am nimic de spus.

Într-o zi Ana mă întreabă: — Mami, tu ești fericită?

O iau în brațe și îi spun: — Da, iubita mea. Sunt fericită că vă am pe voi.

Acum știu că pot merge mai departe. Că trădarea nu mă definește și că merit mai mult decât minciuni și promisiuni goale.

Mă întreb uneori: câte femei rămân din frică sau din rușine? Câte dintre noi avem curajul să alegem demnitatea în locul compromisului? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească puterea de a spune „ajunge”.