Umbrele trecutului la masa de nuntă

— Nu trebuia să vin, nu trebuia să vin… îmi tot repetam în gând, în timp ce mă strecoram pe lângă rândurile de bănci pline ochi din biserica mică din cartierul nostru vechi. Mirosea a tămâie și a flori proaspete, iar vocile copiilor cu aparate foto mă făceau să mă simt și mai străină. Am găsit un loc liber abia la capătul ultimului rând, lângă o fetiță cu codițe care se juca pe telefon. Mi-am strâns geanta la piept și am încercat să-mi țin respirația, ca și cum aș fi putut să dispar.

Nu sunt genul care să se simtă bine la nunți. Niciodată n-am fost. Dar Basia, colega mea din liceu, mi-a trimis o invitație scrisă de mână, cu literele ei rotunde și calde: „Chiar vreau să fii acolo.” Am plâns când am citit-o. După atâția ani de singurătate, ceva în mine s-a rupt. Poate că era timpul să ies din carapacea mea.

Când am ajuns la restaurant, sala era deja plină de râsete și clinchet de pahare. M-am așezat la masa unde numele meu era scris cu un carton roz. Lângă mine, două mătuși discutau aprins despre prețul uleiului și pensii. Am încercat să mă pierd în mulțime, să nu atrag atenția nimănui.

Apoi l-am văzut. La masa alăturată, cu părul încă negru, dar cu riduri adânci la colțul ochilor. Mihai. Bărbatul care m-a lăsat fără un cuvânt în 1987, când tot ce aveam era o garsonieră în Drumul Taberei și visele noastre naive despre viitor. Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au început să tremure ușor pe marginea feței de masă.

— Tu ești Ana? a întrebat o voce timidă din stânga mea. Era fiica Basiei, mireasa, cu rochia albă ca spuma laptelui și ochii umezi de emoție.

— Da, eu sunt… Felicitări, dragă! am reușit să spun, forțând un zâmbet.

— Mama mi-a povestit multe despre tine. Mă bucur că ai venit.

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să-i spun că mă simțeam ca o intrusă în propria viață.

Mihai s-a ridicat brusc și a venit spre masa noastră. S-a oprit lângă mine, ezitând.

— Ana… putem vorbi?

Toată lumea părea să se oprească pentru o clipă. Am simțit privirile curioase ale rudelor, dar și ale Basiei, care știa prea bine povestea noastră.

Am ieșit împreună pe terasa răcoroasă. În aer plutea miros de iarbă tunsă și țipete vesele de copii.

— N-am crezut că o să te mai văd vreodată, a spus el încet.

— Nici eu n-am crezut că o să mai am ceva de spus, i-am răspuns, încercând să-mi țin vocea stabilă.

A tăcut câteva secunde, privind undeva peste gardul viu.

— Știu că am greșit enorm atunci… Am fugit ca un laș. Nu știam cum să-ți spun că nu eram pregătit pentru viața aceea cu tine. Tata murise, mama era bolnavă… M-am simțit prins între două lumi și am ales să fug.

M-am uitat la el cu furie și tristețe amestecate.

— Ai ales să nu spui nimic! Ani întregi m-am întrebat ce-am făcut greșit. M-am învinovățit pentru tot: pentru certurile noastre despre bani, pentru că nu voiam copii atunci… Pentru că nu eram destul de bună pentru tine sau pentru familia ta.

Mihai a oftat adânc.

— Nu tu ai fost problema. Eu eram prea slab ca să recunosc că nu pot duce totul pe umeri.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Toți anii aceia de singurătate, toate serile în care mă întorceam acasă la televizorul meu vechi și la pisica bătrână… Toate visurile pe care le îngropasem sub straturi de muncă și tăcere.

— Știi ce e cel mai greu? Că niciodată n-am avut curajul să-mi refac viața după tine. Mi-era frică să nu fiu din nou abandonată. Mi-era frică să nu mai iubesc niciodată.

Mihai s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Îmi pare rău, Ana. Dacă aș putea da timpul înapoi…

L-am întrerupt cu un gest scurt.

— Nu poți. Nimeni nu poate. Dar poate că azi… aici… putem măcar să ne iertăm unul pe altul. Să ne eliberăm de povara asta.

A zâmbit trist.

— Poate că ai dreptate. Și eu am rămas singur atâția ani. Am încercat să-mi găsesc liniștea în muncă, în grija pentru mama… Dar nimic nu a umplut golul lăsat de tine.

Am stat mult timp tăcuți, privind cum soarele apune peste curtea restaurantului. În sală se auzea muzica veselă și râsetele invitaților. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira fără durere.

Când ne-am întors la mese, Basia m-a privit lung și mi-a strâns mâna sub masă.

— Ești bine? m-a întrebat ea în șoaptă.

— Da… cred că da. Poate chiar mai bine decât am fost vreodată.

Spre finalul serii, Mihai mi-a lăsat un bilet: „Dacă vreodată vei vrea să bem o cafea și să povestim ca doi oameni mari… eu sunt aici.”

Am zâmbit amar și m-am întrebat dacă e prea târziu pentru noi sau dacă viața ne mai dă o șansă la liniște și împăcare.

Oare câți dintre noi tragem după noi umbrele trecutului? Câți avem curajul să iertăm — pe ceilalți sau pe noi înșine? Poate că adevărata eliberare începe atunci când ne permitem să fim vulnerabili.