Niciodată Destul de Bună pentru Vlad: Povestea Mea despre Dragoste și Prejudecăți

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, a spus doamna Popescu, cu vocea tăioasă, în timp ce îmi întindea o ceașcă de cafea pe care abia îndrăzneam să o ating. Mâinile îmi tremurau ușor, iar Vlad, iubitul meu, mă privea neputincios de la capătul mesei. Era prima mea vizită la ei acasă, într-un apartament vechi din Drumul Taberei, cu miros de cafea tare și mobilă masivă, unde fiecare colț părea să ascundă o poveste pe care nu aveam voie să o aflu.

Încercam să zâmbesc, să par relaxată, dar simțeam cum fiecare gest al meu era analizat. Domnul Popescu răsfoia ziarul fără să mă privească, iar sora lui Vlad, Irina, mă măsura din cap până-n picioare cu o curiozitate răutăcioasă. M-am întrebat atunci dacă hainele mele simple, vocea mea timidă sau accentul meu moldovenesc erau cele care îi făceau să mă privească așa. Sau poate faptul că veneam dintr-o familie modestă din Vaslui, unde tata lucra la combinat și mama era vânzătoare la magazinul din colț.

— Mamă, te rog… a încercat Vlad să intervină, dar doamna Popescu l-a oprit dintr-o privire.

— Nu e vorba doar de tine, Vlad. E vorba de viitorul tău. Tu ai muncit să ajungi aici, la facultate în București. Nu vreau să te tragă cineva înapoi.

M-am simțit ca și cum aș fi fost acuzată de ceva ce nici măcar nu făcusem. Am vrut să spun că și eu am muncit, că am luat bursă la Litere și că nu am venit la București ca să profit de nimeni. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

După acea vizită, Vlad a încercat să mă liniștească.

— Nu-i băga în seamă. O să se obișnuiască. E doar începutul.

Dar începutul s-a transformat într-un coșmar care părea că nu se mai termină. De fiecare dată când mergeam la ei, simțeam că trebuie să demonstrez ceva. Că trebuie să fiu mai bună decât sunt. Să vorbesc frumos, să nu greșesc nimic, să nu par prea simplă sau prea ambițioasă.

Într-o seară, după ce am ieșit de la ei, am izbucnit în plâns pe banca din fața blocului.

— Vlad, eu nu pot așa… Nu pot să fiu mereu sub lupă.

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Te iubesc. Asta contează.

Dar dragostea nu era suficientă ca să-mi vindece rănile. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva chiar au dreptate. Dacă nu sunt destul de bună pentru el. Dacă n-o să reușesc niciodată să scap de eticheta „fata de la țară”.

Timpul a trecut și presiunea a crescut. Vlad a primit o ofertă de job la o firmă mare din București. Părinții lui au organizat o masă festivă și m-au invitat și pe mine. Am sperat că va fi momentul în care mă vor accepta cu adevărat.

— Felicitări, Vlad! a spus domnul Popescu ridicând paharul. Suntem mândri de tine! Și… sperăm că vei lua cele mai bune decizii pentru viitorul tău.

Privirea lui s-a oprit asupra mea pentru o secundă lungă, apăsătoare. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

După cină, doamna Popescu m-a chemat în bucătărie sub pretextul că are nevoie de ajutor la spălat vasele.

— Maria, știu că îl iubești pe Vlad. Dar uneori dragostea nu e suficientă. Viața e grea aici, în București. Tu ai familie aici? Ai pe cineva care să te ajute?

— Nu… părinții mei sunt în Vaslui. Dar mă descurc singură.

— Să știi că nu vreau să-ți fie greu. Poate ar trebui să te gândești bine dacă locul tău e aici.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Am spălat vasele în tăcere și am ieșit fără să spun nimic.

În noaptea aceea am dormit prost. M-am gândit la mama mea, la cât s-a chinuit să-mi plătească drumul spre București, la tata care mi-a spus mereu: „Să nu-ți fie rușine de unde vii.” Dar acum îmi era rușine. Rușine că nu pot fi mai mult decât sunt.

Vlad a observat schimbarea din mine. Am început să ne certăm tot mai des.

— De ce nu mai vii la ai mei? De ce te ferești?

— Pentru că nu mă simt bine acolo! Pentru că mă fac mereu să mă simt mică!

— Exagerezi! Ei doar vor ce-i mai bun pentru mine!

— Și eu ce sunt? Ceva rău?

Tensiunea dintre noi a crescut până când am ajuns să ne evităm zile întregi. Într-o seară, după încă o ceartă, Vlad a plecat trântind ușa.

Am rămas singură în garsoniera mea micuță din Militari, privind pe geam luminile orașului care părea atât de străin. M-am întrebat dacă dragostea chiar poate învinge prejudecățile sau dacă uneori trebuie să renunți ca să te salvezi pe tine însăți.

După câteva zile, Vlad a venit la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Maria… îmi pare rău. Dar nu pot să-mi aleg între tine și familia mea.

Am știut atunci că povestea noastră se terminase înainte să înceapă cu adevărat. Am plâns mult după el, dar încet-încet am început să mă regăsesc. Să-mi dau seama că valoarea mea nu depinde de părerea altora și că nu trebuie să demonstrez nimănui nimic.

Astăzi, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi au pierdut oameni dragi doar pentru că n-au fost „destul de buni” pentru familia celuilalt? Și oare când vom învăța cu adevărat să vedem omul din fața noastră și nu eticheta pe care i-o punem?