Ultimatumul soacrei: O seară care mi-a schimbat viața

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. Și iar ai uitat să întinzi rufele cum trebuie! Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, acoperind orice urmă de liniște. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Radu, soțul meu, stătea la masă cu ochii în farfurie, evitând privirea mea și a mamei lui. Nu era prima dată când se întâmpla asta, dar în seara aceea simțeam că nu mai pot.

De când m-am mutat la ei, după nuntă, am simțit că nu sunt acasă. Totul era al lor: mobila, regulile, chiar și aerul pe care îl respiram. Doamna Viorica avea grijă să-mi amintească zilnic că sunt doar „fata de la oraș” care nu știe să țină o casă. Mama mea mă avertizase: „Irina, ai grijă. Să nu te pierzi pe tine acolo.” Dar eu am crezut că dragostea mea pentru Radu va fi suficientă.

În primele luni am încercat să mă adaptez. Am învățat să gătesc după rețetele ei, să spăl rufele cum voia ea, să nu vorbesc prea tare la telefon cu prietenele mele. Îmi spuneam că e doar o perioadă de tranziție. Dar fiecare zi era o nouă probă de răbdare. Radu îmi spunea mereu: „Las-o, Irina, așa e ea. Se va obișnui cu tine.” Dar timpul trecea și nimic nu se schimba.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și casa mirosea a supă de pui, soacra mea a venit la mine cu un ton mai rece ca niciodată:

— Irina, trebuie să vorbim serios. Ori faci lucrurile cum spun eu, ori pleci. Nu mai suport să-mi văd casa dată peste cap.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la Radu, dar el s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu femeia care părea că nu mă va accepta niciodată.

— Doamnă Viorica, am încercat… — am început eu cu voce tremurată.

— Nu mă interesează! Ori te schimbi, ori pleci! Aici nu e loc de jumătăți de măsură!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toate compromisurile făcute până atunci păreau inutile. Mi-am amintit de mama mea și de cuvintele ei. M-am ridicat încet de pe scaun și am spus:

— Dacă asta e alegerea pe care trebuie s-o fac, atunci aleg să plec.

Soacra mea a rămas fără cuvinte pentru o clipă. Am urcat în cameră și mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche. Radu stătea pe hol, cu spatele la mine.

— Radu… — am șoptit.

— Nu știu ce să fac… — a spus el fără să se întoarcă.

— Nici eu nu mai știu cine sunt aici.

Am coborât scările cu inima frântă și am ieșit în ploaie. Am mers pe jos până la gară, udă până la piele și cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci. În trenul spre orașul natal, m-am uitat la mâinile mele goale și m-am întrebat dacă nu cumva am pierdut totul.

Mama m-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare lungă și caldă. În zilele următoare am încercat să-mi adun gândurile. Prietenele mele mă sunau și mă întrebau ce s-a întâmplat. Le spuneam doar că uneori trebuie să alegi între a fi acceptat și a te accepta pe tine însuți.

După o săptămână, Radu m-a sunat. Vocea lui era stinsă:

— Irina, îmi pare rău… Mama nu vrea să cedeze. Dar nici eu nu pot fără tine.

— Atunci vino după mine — i-am spus simplu.

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu pot s-o las singură…

Am simțit cum se prăbușește tot ce construisem împreună. Am închis telefonul și am plâns ca un copil.

Au trecut luni de atunci. Am început să lucrez la o librărie mică din oraș și încet-încet mi-am regăsit liniștea. Uneori îl văd pe Radu în vis, dar știu că alegerea mea a fost singura posibilă pentru sufletul meu.

Oamenii din sat încă vorbesc despre „fata care și-a lăsat bărbatul din cauza soacrei”. Dar eu știu că am făcut ce trebuia. Pentru prima dată după mult timp, mă simt întreagă.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să tacă de frica singurătății? Poate că e timpul să vorbim despre asta…