„Să vii cu copiii, dar să nu uiți portofelul”: Povestea unei bunici între dorința de familie și realitatea interesului

— Mamă, să nu uiți să pui ceva deoparte pentru ziua lui Rareș, da? Știi că îi place tortul de ciocolată, dar și niște bani să-și ia ce vrea el…
Vocea fiicei mele, Alina, răsună în telefon cu o familiaritate care mă doare. Nu pentru că nu vreau să-i fac pe plac nepotului meu, ci pentru că, de fiecare dată când mă sună, simt că e ceva de cerut. Gheorghe mă privește peste ochelari, cu sprâncenele ridicate:
— Cine a fost?
— Alina… iar vrea bani pentru Rareș.
— Și când vin să stea cu noi? Să ne întrebe cum ne mai simțim?
Tac. Știu răspunsul. Vin rar și atunci doar în treacăt, cu ochii la ce pun pe masă sau la plicul pe care îl strecor în buzunarul gecii.

Casa noastră din marginea Ploieștiului a fost cândva plină de râsete. Am crescut trei copii: Alina, Sorin și Mihaela. Fiecare a plecat la oraș, la blocuri mici și vieți agitate. Noi am rămas cu grădina, cu pomii plantați la fiecare naștere și cu masa mare din sufragerie, care acum e mai mult goală.

Într-o duminică friguroasă de martie, am pregătit sarmale și cozonac. Am sunat-o pe Mihaela:
— Mamă, nu veniți pe la noi? Am făcut tot ce vă place…
— Of, mamă, suntem ocupați. Poate altă dată. Dar dacă ai putea să-mi împrumuți niște bani până la salariu…
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată. De fiecare dată când răspund la telefon, mă întreb: „Oare azi mă sună pentru mine sau pentru bani?”

Gheorghe încearcă să mă încurajeze:
— Lasă-i, Viorico, au și ei greutățile lor. Dar parcă nu mai suntem părinți, ci bancomate.

Într-o zi, Sorin a venit pe neașteptate. Am tresărit de bucurie:
— Mamă! Ce surpriză!
— Am venit să văd dacă pot lua mașina voastră până la Brașov. A mea e în service…
Am zâmbit amar. Încă o dată, vizita era legată de ceva ce putea lua.

Seara, după ce a plecat Sorin cu mașina noastră veche, am stat pe bancă în grădină cu Gheorghe.
— Îți amintești când veneau copiii și alergau printre meri?
— Da… Acum aleargă după altceva.

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate i-am obișnuit prea mult să le fim sprijin. Poate nu le-am arătat destul cât ne doare lipsa lor. Sau poate așa e lumea acum — fiecare pentru el.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la nepotul cel mic, Vlad, fiul Mihaelei. Scrisul lui stângaci mi-a adus lacrimi în ochi: „Bunico, îmi e dor de tine. Când vii să mă vezi?”

Am luat autobuzul spre București fără să spun nimănui. Când am ajuns la ușa Mihaelei, ea s-a mirat:
— Mamă! Ce cauți aici?
— Am venit să-l văd pe Vlad. Mi-e dor de el.

Vlad m-a îmbrățișat strâns:
— Bunico, hai să ne jucăm!
Mihaela s-a uitat la mine cu un amestec de rușine și oboseală:
— Mamă, îmi pare rău că nu vin mai des… Dar e greu. Serviciu, griji… Și tu mereu ai fost acolo când am avut nevoie.

Am stat o oră cu Vlad și am simțit că sufletul mi se umple de lumină. La plecare, Mihaela mi-a strecurat un plic:
— Uite, ți-i dau înapoi pe cei de luna trecută… Știu că nu e ușor nici pentru voi.

Pe drum spre casă m-am gândit mult. Poate că nu pot schimba lumea sau felul în care copiii mei văd lucrurile. Dar pot alege să le spun ce simt.

Într-o seară i-am chemat pe toți la masă. Au venit — fiecare cu graba lui, cu telefoanele pe masă și ochii în ecrane.

— Vreau să vă spun ceva — am început eu tremurând. Nu vreau să vă mai ajut cu bani dacă asta e singurul motiv pentru care veniți la noi. Vreau să vă văd pentru că vă pasă de noi, nu doar pentru că avem ceva de dat.

A fost o liniște apăsătoare. Sorin s-a uitat în jos. Alina a oftat:
— Mamă… nu ne-am dat seama cât te doare asta.

Mihaela a venit lângă mine și m-a strâns în brațe:
— Iartă-ne… Ne-ai obișnuit prea mult cu bunătatea ta.

Nu s-au schimbat toate peste noapte. Dar încet-încet au început să vină mai des — uneori fără să ceară nimic. Nepoții aleargă iar prin grădină și râsetele lor umplu casa.

Dar încă mă întreb: Oare câte mame și bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi își doresc doar o îmbrățișare sinceră și o vorbă bună? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?