Când fosta mea soacră a vrut să-mi ia totul – Povestea mea despre curaj, familie și dreptate

— Nu poți să-mi faci asta, Elena! Nu după tot ce am trecut împreună! — vocea mea tremura, dar nu puteam lăsa lacrimile să curgă. În fața mea, la masa din bucătăria veche, stătea fosta mea soacră, cu brațele încrucișate și privirea rece ca piatra.

— Ba pot, Irina. Și o să fac. Casa aia nu e doar a ta. Și fiul meu are dreptul la partea lui, chiar dacă tu ai uitat de el.

Așa a început totul. O dimineață ploioasă de martie, cu miros de cafea arsă și amintiri grele. După divorțul de Radu, credeam că am scăpat de tot ce era mai rău. Îmi făcusem curaj să plec dintr-o căsnicie care mă sufoca, să-mi cresc băiatul singură și să-mi reconstruiesc viața. Dar Elena, fosta mea soacră, nu putea accepta că nu mai făceam parte din familia lor.

Când am primit scrisoarea de la avocatul ei, am simțit cum mi se taie respirația. Cereau jumătate din banii pe care îi obținusem din vânzarea apartamentului în care locuisem cu Radu. Un apartament pe care îl plătisem aproape singură, cu salariul meu de profesoară și cu ajutorul părinților mei. Radu fusese mereu „prea ocupat” sau „între două joburi”.

— Mama, ce se întâmplă? — m-a întrebat Vlad, fiul meu de 12 ani, când m-a văzut plângând în baie.

— Nimic important, puiule. Doar niște probleme de oameni mari.

Dar nu era nimic mai important decât asta. Casa aceea era singura noastră siguranță. Fără banii aceia nu aveam cum să plătesc chiria noului apartament sau să-i ofer lui Vlad măcar o vacanță decentă.

Am încercat să vorbesc cu Radu. L-am sunat de zeci de ori până mi-a răspuns:

— Irina, nu mă băga pe mine în astea. Mama știe ce face. Eu nu mă bag.

— Dar e și copilul tău la mijloc! Nu vezi că ne lasă fără nimic?

— Nu exagerezi? Poate te descurci și tu singură, că doar ai vrut libertate.

Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință. Libertate? Asta era libertatea? Să fiu hărțuită de o femeie care nu m-a suportat niciodată?

Am mers la avocat. O doamnă blândă, cu ochi obosiți și zâmbet trist.

— Doamnă Popescu, aveți acte care să dovedească faptul că apartamentul a fost plătit din banii dumneavoastră?

— Am chitanțe, transferuri bancare… dar multe sunt pe numele lui Radu.

— Va fi greu, dar nu imposibil. Trebuie să luptăm.

A urmat un an de procese. Fiecare termen era ca o rană nouă. Elena venea mereu îmbrăcată sobru, cu privirea aceea care spunea „eu am dreptate”. În sala de judecată mă simțeam mică și neputincioasă. Uneori mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să renunț. Să-i dau banii și să scap.

Dar apoi îl vedeam pe Vlad cum își făcea temele la masa din bucătăria noastră mică și știam că nu pot ceda. Pentru el trebuia să lupt.

Într-o seară, după încă o zi grea la tribunal, mama mea a venit la mine cu o pungă de cartofi și un borcan de zacuscă.

— Mamă, nu te lăsa! Tu ai muncit pentru tot ce ai. Dacă le dai acum ce vor, n-o să se oprească niciodată.

M-am uitat la mâinile ei crăpate de muncă și am simțit o forță nouă în mine. Poate că nu eram cea mai puternică femeie din lume, dar eram mama lui Vlad și nu aveam voie să-l dezamăgesc.

În timpul procesului au ieșit la iveală toate frustrările vechi: reproșuri despre cum nu eram „suficient de bună” pentru Radu, despre cum „mi-am bătut joc” de familia lor. La un moment dat, Elena a izbucnit în sala de judecată:

— Ați distrus familia mea! Ați luat tot ce era mai bun din băiatul meu!

Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie. Dar avocatul meu a intervenit:

— Doamnă Elena, aici nu judecăm sentimentele, ci faptele și actele.

După un an și jumătate de chinuri, judecătorul a decis: apartamentul fusese achiziționat în timpul căsniciei, dar contribuția mea era dovedită clar în proporție de 80%. Elena a primit doar o mică parte din bani. Nu era victoria totală la care visam, dar era suficient cât să pot merge mai departe.

În ziua în care am primit hotărârea definitivă, am ieșit cu Vlad în parc și am plâns amândoi de ușurare.

— Mamă, acum suntem liberi?

L-am strâns tare în brațe.

— Da, puiule. Acum suntem liberi.

Dar libertatea asta a venit cu un preț: relația cu familia fostului soț s-a rupt definitiv. Vlad încă mai întreabă uneori de bunica lui, iar eu nu știu ce să-i spun. Oare am făcut bine că am luptat până la capăt? Sau ar fi trebuit să renunț pentru liniștea tuturor?

Poate că fiecare dintre noi are un moment în viață când trebuie să aleagă: taci și înghiți sau te ridici și lupți pentru ceea ce e al tău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?