Când soacra a devenit stăpâna casei: Povestea unei lupte pentru propriile granițe

— Nu așa se face ciorba, Ilinca! Trebuie să pui mai întâi ceapa, nu morcovul! vocea Mariei răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mâinile îmi tremură pe mânerul lingurii, iar privirea mi se oprește pe fereastra aburită. E a treia oară săptămâna asta când îmi corectează fiecare gest, fiecare decizie, fiecare respirație.

Când am acceptat ca soacra mea să vină să locuiască cu noi, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt oaspete în propria casă. Soțul meu, Vlad, a insistat: „E doar pentru câteva luni, Ilinca. Mama trece printr-o perioadă grea după ce l-a pierdut pe tata. Nu are pe nimeni altcineva.” Am dat din cap, deși inima îmi bătea neliniștită. Știam că Maria are o personalitate puternică, dar nu eram pregătită pentru ce urma.

Primele zile au fost pline de politețuri forțate și zâmbete strâmbe. Maria își aducea aminte de fiecare detaliu din copilăria lui Vlad și îl povestea la masă, de parcă eu nici nu existam. Încercam să mă strecor printre replicile ei, să găsesc un loc unde să respir. Dar spațiul meu se micșora cu fiecare zi.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am găsit-o pe Maria în sufragerie, mutând mobila. „Așa e mai bine pentru energie,” mi-a spus fără să mă privească. Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Maria, poate ar fi bine să mă întrebi înainte să muți lucrurile prin casă… — Draga mea, am experiență! Am crescut trei copii și am ținut o gospodărie întreagă. Știu ce fac.

Vlad a încercat să medieze, dar de fiecare dată când îi spuneam că mă simt invadată, ridica din umeri: „E mama, Ilinca. Nu vrea decât binele nostru.” Dar binele ei era sufocant pentru mine. Într-o dimineață, am găsit hainele mele mutate în alt dulap. Maria îmi spălase rufele „ca să mă ajute”, dar le amestecase cu ale ei și ale copiilor. M-am simțit ca o adolescentă certată de mamă pentru dezordine.

— Ilinca, nu ai pus destul detergent! Și nu se spală la 40 de grade lenjeria albă! — Maria, te rog… — Lasă-mă pe mine, tu ai destule pe cap.

În fiecare zi, simțeam cum mă micșorez puțin câte puțin. Prietenele mele râdeau la început: „Las-o în pace, e doar o bătrână!” Dar nimeni nu înțelegea cât de greu e să-ți pierzi teritoriul, să nu mai ai niciun colț doar al tău.

Într-o seară, după o ceartă mocnită despre cine spală vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Vlad a venit după mine: — Ilinca, nu mai pot între două fronturi… — Nu ești între două fronturi! E casa noastră și eu nu mai știu cine sunt aici!

Maria a început să comenteze și despre modul în care ne creștem copiii: — Pe vremea mea nu se răspundea părinților! Copiii voștri sunt prea răsfățați! — Maria, te rog frumos… — Dacă nu vrei sfaturi, nu mă mai întreba nimic!

Într-o zi am găsit-o certându-l pe Andrei, fiul nostru cel mare: — Nu se vorbește așa cu bunica! — Mama, lasă-l în pace! — Ilinca, dacă tu nu știi să fii mamă…

M-am simțit umilită și furioasă. Am început să evit casa cât puteam de mult. Mă refugiam la serviciu sau la cumpărături doar ca să scap de atmosfera apăsătoare. Copiii au început să mă întrebe: — Mami, de ce ești tristă? — Nu sunt tristă, iubire… doar obosită.

Într-o duminică dimineață, am explodat. Maria făcea ordine în dulapul din hol fără să mă întrebe nimic. — Ajunge! E casa mea! Nu mai pot! Vreau să am și eu un spațiu doar al meu! — Ilinca, exagerezi… — Nu exagerez! Simt că nu mai exist aici!

Vlad a rămas mut. Maria s-a retras în camera ei și a trântit ușa. Copiii s-au speriat și au început să plângă. Am stat pe hol și am simțit că totul se destramă sub ochii mei.

Au urmat zile reci și tăcute. Maria nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Vlad era prins la mijloc și tot mai absent. Eu mă simțeam vinovată că am ridicat vocea, dar și eliberată că am spus ce aveam pe suflet.

După două săptămâni de tăcere apăsătoare, Maria a venit la mine în bucătărie: — Ilinca… poate ar fi mai bine să mă mut la sora mea din Ploiești. Nu vreau să stric familia voastră. Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să pleci supărată… dar nici nu pot trăi așa.

A doua zi și-a făcut bagajele. Casa părea brusc mai mare și mai goală. Vlad m-a luat în brațe: — Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… — Și mie îmi pare rău că n-am știut cum să gestionez totul.

Au trecut luni până când relația cu Vlad s-a vindecat complet. Cu Maria vorbesc la telefon din când în când; încă există o distanță între noi.

M-am întrebat adesea dacă am procedat corect sau dacă puteam face altfel. Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru liniștea familiei? Unde se termină datoria față de ceilalți și începe grija față de tine însuți?