Când boala fiicei mele a dezgropat un secret de familie: Povestea unui tată din București

— Tati, mă doare tare… vocea Sofiei răsuna slab, aproape stinsă, în salonul rece de la Spitalul Grigore Alexandrescu. Mă uitam la ea, cu perfuzia în mână, obrajii palizi și ochii mari, speriați. Îmi venea să urlu, să dau timpul înapoi, să fac orice să nu o văd așa. Dar eram neputincios. În jurul nostru, asistentele alergau, medicii șopteau între ei, iar eu mă agățam de fiecare cuvânt ca de o funie aruncată unui om care se îneacă.

— Domnule Popescu, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău, mi-a spus doctorul Ionescu, evitându-mi privirea. — Avem nevoie de analize suplimentare. Există suspiciunea unei boli genetice rare.

Atunci am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am ieșit pe hol, tremurând, și am încercat să o sun pe Maria, soția mea. Niciun răspuns. Am sunat iar și iar, până când telefonul ei a fost închis. M-am întors la Sofia, încercând să-mi ascund panica.

— Unde e mami? a întrebat ea cu vocea subțire.

— Vine imediat, iubita mea. E la farmacie, am mințit-o, simțind cum minciuna mă arde pe limbă.

Orele s-au transformat în zile. Maria nu a mai apărut. Am alertat poliția, am sunat rudele, prietenii. Nimeni nu știa nimic. În tot acest timp, starea Sofiei se agrava. Analizele au venit cu un verdict crunt: o boală metabolică rară, moștenită genetic. Doctorii au cerut teste ADN de la ambii părinți pentru a confirma diagnosticul și a găsi tratamentul potrivit.

Am făcut testele fără să clipesc. Pentru Sofia aș fi făcut orice. Dar când rezultatele au venit, lumea mea s-a prăbușit definitiv: testul arăta că nu eram tatăl biologic al Sofiei.

Am rămas cu hârtia în mână, incapabil să respir. Mintea îmi era un carusel de întrebări și furie. Cum? De ce? Cine era tatăl ei? De ce Maria nu mi-a spus niciodată?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la Sofia cum doarme, cu chipul ei angelic și trupul firav conectat la aparate. Era tot ce aveam mai scump pe lume și totuși… nu era „a mea”. Sau era? Ce înseamnă să fii tată?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Maria: „Îmi pare rău. Nu pot să mă întorc. Ai grijă de Sofia.” Atât. Nicio explicație. Nicio scuză.

Am simțit că mă sufoc de furie și trădare. Am vrut să o urăsc pe Maria, dar nu puteam. Îmi era teamă pentru ea, dar mai ales pentru Sofia. Cum îi spuneam adevărul? Cum îi explicam că mama ei a dispărut și că eu… nu sunt tatăl ei biologic?

În zilele care au urmat am trăit ca un robot: analize, tratamente, discuții cu medicii și asistenții sociali. Toți mă priveau cu milă sau curiozitate. Unii șopteau pe la colțuri: „Săracul domn Popescu…”.

Într-o seară, când Sofia s-a simțit mai bine, m-a întrebat din nou:

— Tati, tu o să pleci ca mami?

Mi s-a rupt inima.

— Nu, iubita mea! Eu sunt aici și nu plec nicăieri! am spus cu voce tremurată.

— Promiți?

— Promit!

Am început să mă gândesc la ce înseamnă familia cu adevărat. Sângele? ADN-ul? Sau anii petrecuți împreună, nopțile nedormite lângă patul ei când avea febră, poveștile citite înainte de culcare? O iubeam pe Sofia ca pe ochii din cap și nimic nu putea schimba asta.

Dar lumea din jur nu vedea la fel. Socrii mei au venit la spital și m-au acuzat că vreau să scap de responsabilitate acum că știu adevărul.

— Ești bărbat sau nu? Ai crescut-o ca pe fata ta! Ce contează sângele? a urlat socrul meu.

— Dar Maria? Unde e Maria? Cine e tatăl? am întrebat eu disperat.

— Nu știm! Nici noi n-am știut nimic! a plâns soacra mea.

Prietenii mei au început să mă evite sau să-mi dea sfaturi inutile:

— Las-o la stat dacă nu e a ta!

— Caut-o pe Maria! Poate are nevoie de ajutor!

— Fii bărbat și mergi mai departe!

Nimeni nu știa ce e în sufletul meu. Noaptea plângeam în baie ca un copil speriat. Ziua eram stâncă pentru Sofia.

După două luni de tratamente chinuitoare și incertitudini, Sofia a început să-și revină ușor-ușor. Eu am rămas lângă ea zi și noapte. Am început să citesc despre boala ei, să caut grupuri de sprijin pentru părinți singuri, să vorbesc cu psihologi.

Într-o zi, asistenta socială m-a întrebat:

— Domnule Popescu, doriți să continuați să fiți tutorele legal al Sofiei?

M-am uitat la ea ca la un extraterestru.

— Cum adică? Eu sunt tatăl ei! Nu contează ce scrie pe hârtie!

Am semnat toate actele fără ezitare. Pentru mine nu exista alt drum.

Au trecut luni de atunci. Maria nu s-a mai întors niciodată. Am aflat doar că plecase în Italia cu un bărbat cunoscut pe internet. Nu m-a interesat detaliile. Tot ce conta era Sofia.

Astăzi suntem doar noi doi. Viața noastră nu e ușoară: terapii costisitoare, nopți nedormite, priviri iscoditoare ale vecinilor sau ale rudelor care încă mai șușotesc pe la colțuri. Dar ne avem unul pe altul.

Uneori mă uit la Sofia cum doarme și mă întreb: oare cât valorează sângele față de dragostea pe care o dăm zi de zi? Oare câți dintre noi ar avea curajul să rămână când totul se dărâmă?