În noaptea aceea, când cumnata mea a bătut la ușă: Poveste despre trădare, iertare și alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-ai distrus familia! Ți-ai distrus copiii! Ți-ai distrus pe Irina! Ți-ai distrus pe mine! Ți-ai distrus totul!

Cuvintele astea mi-au răsunat în minte toată noaptea, ca un ecou dureros. Era trecut de miezul nopții când am auzit bătăile disperate în ușă. M-am ridicat din pat cu inima bătându-mi nebunește, încercând să-mi dau seama cine ar putea fi la ora aia. Când am deschis, am văzut-o pe Irina, cumnata mea, cu ochii umflați de plâns, ținându-i strâns de mână pe Andreea și pe Radu, copiii ei. Erau uzi leoarcă, tremurând de frig și frică.

— Te rog… nu aveam unde să mergem… Vlad… Vlad ne-a dat afară… — vocea ei era abia o șoaptă, dar în ea era toată durerea lumii.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era fratele meu mai mic, băiatul mamei, mereu răsfățat și iertat pentru orice greșeală. Dar niciodată nu m-aș fi gândit că va ajunge să-și gonească familia în stradă. Am tras-o pe Irina înăuntru, am luat copiii în brațe și i-am dus direct la baie să-i încălzesc cu prosoape uscate.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o când am rămas singure în bucătărie.

Irina a izbucnit în plâns. — A aflat că știu de amanta lui. A urlat la mine că sunt nebună, că inventez… apoi mi-a spus să plec dacă nu-mi convine. M-a dat afară… cu copiii…

M-am uitat la ea și am simțit un val de furie și neputință. Îmi venea să-l sun pe Vlad și să-l iau la rost, dar știam că nu ar fi ajutat cu nimic. În schimb, am pus apă la fiert pentru ceai și am încercat să o liniștesc.

— O să rămâneți aici cât aveți nevoie. Nu te mai întorci la el până nu-ți revii. Și dacă vrei să divorțezi… eu sunt cu tine.

Irina m-a privit cu ochii roșii, dar în privirea ei era o recunoștință mută. Copiii adormiseră pe canapea, strânși unul în altul ca doi pui speriați.

Dimineața a venit prea repede. Mama m-a sunat la prima oră.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu răspunde Vlad la telefon? Irina e la tine?

Am ezitat o clipă. Știam că mama mereu l-a apărat pe Vlad, orice ar fi făcut.

— Da, e aici. Vlad a dat-o afară din casă… cu copiii.

— Nu cred așa ceva! Vlad nu ar face niciodată una ca asta! — vocea mamei era tăioasă, aproape furioasă pe mine.

— Mamă, trebuie să accepți că Vlad nu e băiatul perfect. A greșit grav. Irina are nevoie de ajutorul nostru, nu de judecată!

A urmat o tăcere grea.

— O să vin să vorbesc cu voi.

Când a ajuns mama, atmosfera era tensionată. Irina stătea cu ochii în pământ, iar copiii se jucau tăcuți într-un colț. Mama s-a uitat la Irina ca și cum ar fi fost vinovată pentru tot ce se întâmplase.

— Trebuie să vă împăcați. Copiii au nevoie de tatăl lor — a spus mama apăsat.

Irina a ridicat privirea și i-a răspuns cu o voce tremurată:

— Copiii au nevoie de liniște și siguranță, nu de un tată care urlă și minte!

M-am simțit prinsă la mijloc între două lumi: una a loialității față de fratele meu și alta a compasiunii pentru Irina și copii. În acele zile, casa mea s-a transformat într-un refugiu pentru durerea lor. Am văzut-o pe Irina cum se luptă cu rușinea și frica de viitor, am văzut copiii cum tresar la fiecare zgomot mai puternic.

Vlad a încercat să mă sune de câteva ori, dar nu am avut puterea să-i răspund. Într-o seară, a venit direct la ușa mea.

— Deschide! Trebuie să vorbim!

Am ieșit pe palier ca să nu-i trezesc pe copii.

— Ce vrei, Vlad?

— S-o aduci pe Irina acasă! Să nu-și bage nasul familia ta în treburile mele!

L-am privit cu o furie rece:

— Nu te mai recunosc. Ai ajuns exact ca tata… Ți-ai pierdut sufletul.

Vlad a plecat trântind ușa blocului. În noaptea aceea n-am putut dormi deloc. M-am gândit la tata, care ne bătea când era beat și mama îl ierta mereu „pentru binele familiei”. M-am gândit că poate Vlad n-a făcut decât să repete ce a văzut acasă.

După câteva zile, Irina a decis să depună actele de divorț. Mama a plâns și m-a acuzat că i-am destrămat familia. Vlad n-a mai vorbit cu mine luni întregi. Dar copiii au început să zâmbească din nou, încet-încet.

Au trecut doi ani de atunci. Irina s-a angajat, copiii merg la școală și vin des la mine în weekenduri. Vlad încă mă evită, iar mama încă speră că „totul va fi ca înainte”. Dar eu știu că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine? Oare e mai important adevărul sau pacea aparentă într-o familie? Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul meu?