Când mama a spus că vin rudele: Povestea unei împăcări cu sine

— Ioana, să nu uiți că duminică vin unchii tăi de la Ploiești! Să fii acasă, ai auzit?

Vocea mamei răsuna din telefon cu acea notă de autoritate pe care o cunoșteam prea bine. Eram la București, în garsoniera mea mică, cu laptopul deschis și cafeaua rece pe masă. Am simțit cum stomacul mi se strânge, ca de fiecare dată când trebuia să mă întorc acasă, în satul acela unde fiecare privire e o judecată și fiecare întrebare e o săgeată.

— Da, mamă, am auzit, am zis încet, încercând să-mi ascund ezitarea.

— Să nu faci ca data trecută, să găsești vreo scuză! Tata s-a supărat tare atunci. Și oricum, toată lumea întreabă de tine. Nu poți fugi la nesfârșit!

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută pe tavan. Avea dreptate. Fugeam. De fiecare dată când veneau rudele, găseam motive să nu fiu acolo: job, examene, „nu mă simt bine”. Dar nu era vorba niciodată despre timp sau sănătate. Era vorba despre rușine, despre frica de întrebările lor: „Când te măriți?”, „Ce salariu ai?”, „De ce nu vii acasă mai des?”, „Nu ți-e dor de noi?”

Am crescut într-o familie unde totul se judeca după reguli nescrise: fata trebuie să fie cuminte, să nu ridice vocea, să nu iasă în evidență. Să-și găsească un băiat bun din sat, să facă nunta la cort și să rămână aproape de părinți. Eu am ales altceva. Am plecat la facultate la București, am refuzat să mă mărit cu băiatul pe care mi-l tot aducea mama în discuție – Mihai, fiul vecinei Stanca – și am început să lucrez într-o agenție de publicitate. Pentru ai mei, asta nu era o meserie adevărată. „Ce faci tu acolo, te joci pe calculator?” mă întreba tata de fiecare dată.

În noaptea dinaintea plecării spre sat n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate certurile cu mama, la privirile tatei când îi spuneam că nu vreau să mă întorc acasă, la discuțiile cu sora mea mai mică, Alina, care părea mereu să se descurce mai bine cu așteptările familiei. M-am gândit și la bunica, care nu mai era de câțiva ani printre noi, dar care mă ținea mereu de mână când eram mică și îmi spunea: „Tu ești altfel, Ioana. Nu-i nimic rău în asta.”

Când am ajuns acasă, mama deja forfotea prin bucătărie. Mirosul de cozonac și sarmale plutea în aer. Tata era în curte, tăia lemne cu un gest nervos.

— Ai venit! a zis mama fără să se uite la mine. Pune-ți bagajele în cameră și vino să mă ajuți.

Am lăsat geanta jos și am intrat în bucătărie. Am început să rulez sarmale în tăcere. Mama mă privea pe furiș.

— Ioana… tu chiar ești bine acolo la București? Nu ți-e greu singură?

M-am oprit din lucru.

— Uneori mi-e greu, mamă. Dar îmi place ce fac. Nu vreau să mă întorc aici doar ca să fiu pe placul tuturor.

A oftat adânc.

— Știi că lumea vorbește… Că nu te-ai măritat încă… Că muncești prea mult…

— Lumea vorbește orice ar fi. Dacă mă măritam cu Mihai și nu eram fericită, tot ar fi găsit ceva de zis.

Mama a tăcut. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

Rudele au venit după-amiază: unchiul Gheorghe cu soția lui, tanti Viorica, și verișoara mea Ramona cu soțul ei și cei doi copii gălăgioși. Casa s-a umplut de voci și râsete false. La masă au început întrebările:

— Ioana, tu când ne faci și tu o bucurie? Să te vedem mireasă!

— Și ce salariu ai acolo la București? Nu vrei să vii la primărie aici? Avem nevoie de oameni ca tine!

Am simțit cum mi se încălzește fața. Tata tăcea morocănos la capătul mesei.

— Nu știu dacă o să mă mărit curând… Și nici nu cred că m-aș potrivi la primărie. Îmi place ce fac acum.

Ramona a râs:

— Las’ că ziceai și tu așa când erai mică! Toate ne visam prințese la oraș!

Am vrut să spun ceva tăios, dar m-am abținut. În schimb, am întrebat-o pe Alina despre planurile ei după liceu.

— Nu știu… Poate rămân aici… Poate plec și eu la oraș ca tine…

Mama s-a uitat brusc la ea:

— Să nu faci prostii! Aici e casa ta!

Alina a lăsat capul în jos. Am simțit o furie mocnită.

După masă am ieșit afară cu tata.

— De ce nu poți fi ca ceilalți? m-a întrebat el brusc.

— Pentru că nu sunt ca ceilalți! Pentru că eu vreau altceva!

A dat din cap trist.

— O să rămâi singură…

— Mai bine singură decât nefericită!

A tăcut mult timp.

— Poate ai dreptate… Dar mi-e greu să accept că nu mai ești fetița mea care făcea tot ce-i spuneam…

L-am îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani. A rămas rigid câteva secunde, apoi mi-a bătut ușor pe spate.

Seara, după ce toți au plecat și casa a rămas goală, mama a venit la mine în cameră.

— Îmi pare rău dacă te-am presat… Poate că n-am știut să te ascult…

Am plâns amândouă în tăcere. Pentru prima dată am simțit că nu mai trebuie să fug.

Acum stau pe patul copilăriei mele și mă gândesc: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că „așa se face”? Cât curaj ne trebuie ca să fim noi înșine chiar și atunci când toată lumea se uită urât? Voi ce ați face în locul meu?