Când soțul meu a luat toată mâncarea și a dus-o mamei lui – o dramă românească despre loialitate și curaj

— Ce-ai făcut cu mâncarea, Radu? am întrebat, cu mâinile tremurând pe ușa frigiderului gol. Era luni seară, iar mirosul de sarmale încă plutea în bucătărie, dar cratițele erau goale. Într-un colț al camerei, fiica noastră, Ilinca, se uita la mine cu ochi mari, flămânzi și speriați.

Radu s-a uitat la mine fără să clipească, cu o liniște care m-a înfuriat și mai tare. — Am dus-o la mama. Are nevoie. Știi că nu se descurcă singură.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când soacra mea, doamna Lidia, intervenea în viața noastră, dar niciodată nu ajunsese atât de departe. M-am așezat pe scaun, încercând să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „Să nu lași pe nimeni să-ți calce casa în picioare.”

— Și noi? Ce mâncăm noi? am întrebat încet, aproape șoptit.

Radu a ridicat din umeri. — O să ne descurcăm. E mama mea, nu pot s-o las flămândă.

Am simțit cum furia se amestecă cu neputința. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din Ploiești, Lidia găsea mereu motive să-l sune pe Radu: ba că s-a stricat aragazul, ba că nu mai are pâine, ba că e bolnavă. Iar el… el era mereu gata să sară. Dar niciodată nu m-a întrebat pe mine ce simt sau dacă pot duce toate astea.

În acea seară, am adormit târziu, cu stomacul gol și inima grea. Ilinca a adormit lângă mine, strângându-mă de mână. M-am uitat la ea și mi-am promis că nu voi lăsa ca povestea asta să fie și povestea ei.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Radu înainte să plece la serviciu.

— Radu, trebuie să discutăm. Nu e normal ce s-a întâmplat aseară. Eu muncesc, gătesc, am grijă de copil… Nu pot să mă trezesc cu frigiderul gol pentru că tu ai decis să duci totul la mama ta.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Tu nu înțelegi! Mama e singură! Tata a murit acum doi ani și de atunci nu are pe nimeni.

— Are pe noi! Dar dacă tu iei tot ce avem și duci acolo, ce ne rămâne nouă?

A oftat adânc și a ieșit pe ușă fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Ilinca care mă trăgea de mânecă: „Mami, azi avem ceva bun?”

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Radu venea acasă tot mai târziu, iar eu mă simțeam tot mai invizibilă. Încercam să-i explic că nu vreau să rup legătura cu soacra mea, dar nici nu pot accepta să fim mereu pe ultimul loc.

Într-o duminică după-amiază, Lidia a venit la noi fără să anunțe. A intrat în casă ca la ea acasă și a început să inspecteze bucătăria.

— Vai, dragă, ce dezordine! Pe vremea mea…

Am strâns din dinți și am încercat să fiu politicoasă.

— Lidia, te rog să nu mai intri fără să anunți. Avem nevoie de intimitate.

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Dacă nu-ți convine, spune-i lui Radu! El știe cine sunt eu pentru el!

Radu a venit din dormitor și s-a uitat la noi două ca la un meci de box.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic, doar îi explicam Lidiei că avem nevoie de spațiu și că nu e ok să ia toată mâncarea fără să mă întrebe.

Lidia a început să plângă teatral.

— Uite ce mi-ai făcut! Nici nora mea nu mă vrea!

Radu s-a uitat la mine cu reproș.

— Nu trebuia să-i vorbești așa!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am ieșit din bucătărie și m-am închis în baie. Am plâns în hohote, dar printre lacrimi mi-am dat seama că nu mai pot continua așa.

Seara aceea a fost momentul în care am decis să mă ridic pentru mine și pentru Ilinca. A doua zi am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul. M-a ascultat în tăcere și apoi mi-a spus:

— Copilă dragă, dacă nu te respecți tu, nimeni n-o va face. Vorbește cu Radu serios. Spune-i ce simți și ce vrei pentru tine și copilul tău.

Așa am făcut. L-am așteptat pe Radu acasă și i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Radu, te iubesc, dar nu pot trăi într-o familie unde eu și copilul nostru suntem mereu pe locul doi. Dacă vrei ca mariajul nostru să continue, trebuie să punem limite sănătoase cu mama ta. Altfel… nu știu cât mai pot duce.

A rămas mut câteva minute. Apoi a spus încet:

— N-am știut că te doare atât de tare…

— Mă doare! Și mă doare pentru că simt că nu contez pentru tine.

Au urmat zile grele. Radu a început să meargă mai rar la mama lui și să o ajute altfel – făcând cumpărături sau chemând vecini să o ajute la treburi prin casă. Lidia s-a supărat o vreme, dar până la urmă a acceptat situația.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă avem discuții aprinse uneori, încă simt presiunea tradițiilor care spun că bărbatul trebuie să-și asculte mama înaintea soției. Dar acum știu că vocea mea contează.

Mă uit la Ilinca și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?