„Plătește chirie!” – Mărturia unei mame despre destrămarea familiei

— Nu mai merge așa, Irina. Ori începi să contribui la cheltuieli ca toată lumea, ori… plătești chirie!

Am rămas cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, cu inima bătându-mi în piept ca o pasăre prinsă în colivie. Radu nu ridicase niciodată tonul la mine, dar acum vocea lui era rece, tăioasă, ca o lamă. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar ochii lui erau goi, obosiți, și nu am găsit nicio urmă de blândețe în privirea aceea pe care o iubeam cândva.

— Cum adică să plătesc chirie? am întrebat încet, aproape șoptit.

— Da, ai auzit bine. Nu mai pot să duc totul singur. Dacă vrei să stai aici, plătește-ți partea. Sau… găsește-ți alt loc.

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Nu era vorba de bani. Era vorba de încredere, de respect, de tot ce construisem împreună în doisprezece ani de căsnicie. Am crescut-o pe Maria aici, am pus fiecare leu la comun, am renunțat la cariera mea de farmacistă ca să pot avea grijă de copil când el lucra nopțile la service-ul auto. Acum, după atâta timp, eram doar o chiriașă în propria mea casă?

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Era o seară de aprilie, cu miros de ploaie și tei înflorit. M-am gândit la mama mea, care mă avertizase mereu: „Ai grijă cu cine îți faci viața, Irina. Să nu ajungi să depinzi de un bărbat.” Dar eu nu voiam să depind. Eu voiam doar să fim o familie.

În zilele care au urmat, Radu a devenit tot mai distant. Vorbea cu mine doar despre facturi și cumpărături. Maria simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, de ce nu mai râde tati cu noi?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să urlu, dar trebuia să fiu puternică pentru ea. Am început să caut un job part-time la farmaciile din oraș. Am acceptat orice tură, orice salariu. Seara veneam acasă obosită și găseam aceeași răceală între pereții care odinioară erau plini de râsete.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun, Radu a intrat în bucătărie cu o hârtie în mână.

— Uite contractul de chirie. Dacă vrei să rămâi aici, semnează-l.

Am simțit că mă sufoc. Am luat hârtia și am citit-o tremurând: „Chirie lunară: 800 lei.”

— Radu… chiar vrei să faci asta? Suntem o familie!

— Nu mai suntem nimic dacă nu te implici! a răspuns el apăsat.

Am izbucnit în plâns. Maria a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Nu vreau să pleci, mami!

Atunci am știut că nu mai pot continua așa. În acea seară am făcut bagajele și am plecat la mama, cu Maria de mână și două valize pline cu haine și jucării. Mama ne-a primit cu brațele deschise, dar ochii ei erau triști.

— Ți-am spus eu… dar nu te judec. O mamă nu-și judecă fata când suferă.

Primele luni au fost un coșmar. Maria plângea noaptea după tatăl ei. Eu mergeam la muncă ziua și noaptea mă întrebam unde am greșit. Radu nu ne-a căutat decât după două luni, când a venit să-i aducă Mariei o păpușă.

— Nu vreau să te văd! i-am spus printre lacrimi.

— Eu doar pentru Maria am venit…

— Atunci vorbește cu ea! Eu nu mai exist pentru tine.

După plecarea lui, mama m-a luat de mână:

— Irina, trebuie să fii tare. Pentru tine și pentru fata ta.

Am început să merg la terapie. Să vorbesc despre rușinea și furia pe care le simțeam. Să învăț că nu e vina mea că un om pe care l-am iubit s-a schimbat atât de mult. Am găsit putere în fiecare zi petrecută cu Maria: la teme, la joacă în parc, la povești înainte de culcare.

Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am acceptat un post full-time la farmacie și am reușit să strâng bani pentru un apartament mic într-un cartier liniștit. Nu era mult, dar era al nostru – fără contracte de chirie între noi două.

Radu a încercat să revină în viața noastră când a aflat că avem casă nouă.

— Poate putem încerca din nou… pentru Maria…

L-am privit lung:

— Pentru Maria voi fi mereu deschisă să ai o relație cu ea. Dar eu… eu nu mai pot fi chiriașa nimănui.

Maria a crescut văzându-mă luptând pentru demnitatea mea. Poate că nu i-am putut oferi o familie perfectă, dar i-am arătat că o femeie poate să se ridice din cenușă și să-și construiască singură un drum.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc astăzi aceeași umilință? Câte dintre noi acceptăm prea mult din frică sau din dragoste? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru?