Ziua în care copiii au stat la masă pentru o cină mare: O amintire uitată devine memorabilă

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit printre dinți, cu mâinile înfipte în chiuveta plină de vase. Era aproape ora opt, iar apartamentul mirosea a cartofi prăjiți și a supă de pui. Pe hol, se auzeau pașii grăbiți ai lui Vlad, băiatul meu cel mare, care trântea ușa camerei după el. Maria, mezina, plângea încet în sufragerie, iar Ilinca, la 13 ani, încerca să-și facă temele la lumina slabă a veiozei.

— Mamă, iar nu merge netul! a strigat Ilinca, cu vocea răgușită de oboseală.

— Lasă netul, vino să mă ajuți cu masa! am răspuns eu, încercând să-mi ascund nervii. Dar vocea mi-a tremurat și știam că m-au simțit toți.

În fiecare zi era la fel: serviciu până târziu la supermarket, alergat după facturi și mâncare ieftină, certuri între copii și o liniște apăsătoare care se lăsa peste casă odată cu întunericul. Soțul meu, Sorin, plecase de doi ani în Germania „să facă bani”, dar banii veneau rar și puțini. Telefonul suna tot mai rar. Uneori mă întrebam dacă mai suntem o familie sau doar niște străini sub același acoperiș.

În seara aceea, însă, ceva s-a schimbat. Poate pentru că era vineri și simțeam nevoia să fac ceva diferit. Poate pentru că Maria plânsese toată ziua după tatăl ei și nu mai aveam putere să-i spun încă o dată că „tati lucrează mult și nu poate vorbi acum”.

Am scos din frigider tot ce aveam: două pulpe de pui, câțiva cartofi, niște roșii aproape trecute și un borcan cu murături de la mama. Am pus masa cu fața de masă cea bună, pe care o păstram pentru „ocazii speciale”. Am aprins lumânarea mică de pe raftul cu bibelouri.

— Ce-i asta? a întrebat Vlad, ieșind din cameră cu telefonul în mână.

— O cină adevărată. Azi stăm toți la masă. Fără telefoane, fără televizor.

A oftat teatral, dar s-a așezat. Ilinca a venit și ea, bombănind ceva despre teme și net. Maria s-a lipit de mine ca un pui speriat.

— Mamă, vine și tati? a întrebat ea cu ochii mari.

Mi s-a pus un nod în gât. Am zâmbit forțat.

— Nu azi, iubita mea. Dar suntem noi aici. Și asta contează.

Am început să mâncăm în tăcere. Furculițele loveau farfuriile vechi, iar lumina lumânării dansa pe fețele lor obosite. La început au fost tăcuți, dar încet-încet au început să vorbească. Vlad povestea despre un meci de fotbal pierdut la școală. Ilinca râdea de profesoara de matematică. Maria a spus că vrea să fie doctoriță „ca să-l fac bine pe tati”.

— Știi ce mi-e dor? a zis Vlad brusc. Să mergem toți la bunici la țară. Să mâncăm plăcintă cu mere și să alergăm prin curte.

Am simțit cum mă strânge inima. De când nu mai fusesem la țară? De când nu mai râsesem toți împreună?

— Poate mergem la vară, am zis încet.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii ei mari și serioși.

— Mamă, tu ești bine? Pari mereu tristă…

Am vrut să spun că sunt bine, dar nu am putut minți. M-am ridicat și i-am îmbrățișat pe toți trei.

— Nu sunt mereu bine, dar voi sunteți tot ce am mai drag pe lume.

În clipa aceea am simțit că timpul s-a oprit. Nu mai conta că frigiderul era aproape gol sau că facturile mă așteptau pe masă. Nu mai conta că Sorin era departe sau că eram obosită până la epuizare. Eram acolo, împreună.

După cină am spălat vasele împreună — pentru prima dată fără certuri sau reproșuri. Maria a adormit în brațele mele, iar Vlad și Ilinca au rămas lângă mine până târziu, povestind despre visele lor.

În noaptea aceea am plâns în liniște, dar nu de tristețe — ci de recunoștință. Pentru că am înțeles că fericirea nu vine din lucruri mari sau din bani trimiși din străinătate. Fericirea vine din clipele simple: o cină împreună, o îmbrățișare sinceră, un râs printre lacrimi.

M-am întrebat atunci: oare câți dintre noi uităm să ne bucurăm de aceste momente mici? Oare cât de des ne lăsăm copleșiți de griji și uităm să fim prezenți cu cei dragi?

Poate că nu pot schimba lumea sau aduce pe Sorin acasă mai repede. Dar pot să le ofer copiilor mei ceva ce nu se cumpără cu bani: dragostea mea și amintiri care să-i țină uniți când vor fi mari.

Voi ce ați face ca să aduceți familia mai aproape? Cât valorează pentru voi o cină împreună?