Adevărul pe care nu l-am putut rosti fiicei mele

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, mă auzi? — vocea Dariei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum inima mi se strânge ca o frunză uscată.

Era trecut de miezul nopții. Stăteam în bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai rece, când telefonul a sunat. Am știut din prima clipă că ceva nu e în regulă. Daria nu mă suna niciodată la ora asta, decât dacă era ceva grav. Și era. Printre suspine, mi-a spus că nu mai rezistă lângă Mihai, soțul ei. Că iar a ridicat vocea la ea, că iar a spart ceva prin casă, că fetița lor, Ilinca, s-a speriat și a început să plângă necontrolat.

— Vino acasă, Daria. Tu și Ilinca. Vă aștept. — am spus fără să clipesc, dar în mintea mea deja se năștea o minciună. Pentru că nu am adăugat: „Dar pe Mihai nu-l vreau aici.”

Am stat toată noaptea cu ochii pe ușă, ascultând fiecare zgomot de pe scară. Când au intrat, Daria era palidă, cu ochii umflați de plâns, iar Ilinca se agățase de gâtul ei ca un pui speriat. Le-am strâns în brațe și am simțit cum o parte din mine se rupe — partea aceea care încă mai spera că familia fiicei mele va fi întreagă.

— Unde e Mihai? — am întrebat încet.

— A rămas acasă. Nu știe că am venit la tine. — vocea Dariei era stinsă.

Am oftat ușurată, dar și vinovată. Pentru că adevărul era că nu voiam să-l văd pe Mihai niciodată în casa mea. De ani de zile îl suportam doar pentru Daria și Ilinca. Îl vedeam cum o strivește cu vorbele lui grele, cum îi toacă răbdarea și îi stinge zâmbetul. Dar Daria mereu găsea scuze: „Așa e el, mamă”, „Are stres la serviciu”, „Nu vrea să fie rău”.

În dimineața aceea, am făcut clătite pentru Ilinca și am încercat să aduc puțină lumină în ochii fiicei mele. Dar Daria era absentă, pierdută în gânduri. La prânz, a primit un mesaj de la Mihai: „Unde ești? Vino acasă!”

— Nu mă întorc, mamă. Nu azi. Poate nici mâine. — mi-a spus ea cu voce joasă.

Am simțit o bucurie vinovată. Poate acum avea să vadă cât rău îi face Mihai. Poate acum avea să găsească puterea să plece definitiv.

Seara, când Ilinca dormea deja în camera copilăriei Dariei, am stat la masă doar noi două.

— Mamă… dacă Mihai vine aici? — m-a întrebat ea cu teamă.

Am strâns buzele.

— Nu vreau să-l văd în casa asta, Daria. Nu după tot ce ți-a făcut.

Ea a început să plângă din nou.

— Dar e tatăl Ilincăi… Cum să fac?

— Ești mama ei! Trebuie să o protejezi! — am ridicat vocea fără să vreau.

A urmat o tăcere grea. Știam că am pus-o într-o situație imposibilă: între bărbatul pe care încă îl iubea și copilul pe care trebuia să-l apere.

Zilele au trecut greu. Mihai a început să sune obsesiv. A venit la ușă de două ori; prima dată nu i-am deschis, a doua oară i-am spus clar:

— Nu ai ce căuta aici! Daria are nevoie de liniște!

Mihai a plecat trântind ușa blocului, urlând că sunt o soacră nebună care îi distruge familia.

Într-o seară, Daria m-a privit lung peste aburii ceaiului:

— Mamă… dacă mă întorc la el? Dacă nu pot singură?

Mi-am simțit sufletul sfâșiat.

— Atunci eu… eu nu pot să te ajut mai mult decât atât. Dar nu-l voi primi niciodată aici. Nici pentru tine, nici pentru Ilinca.

A izbucnit:

— Deci trebuie să aleg între tine și el? Între copilul meu și tatăl ei?

— Trebuie să alegi între liniște și frică! — am spus printre lacrimi.

A doua zi dimineață, Daria a plecat la serviciu lăsând-o pe Ilinca cu mine. Am privit-o cum își pune haina veche peste umerii firavi și mi-am dat seama cât de mult a îmbătrânit în ultimii ani. Când s-a întors seara, era mai hotărâtă:

— Am vorbit cu un avocat. Pot cere ordin de protecție dacă vreau… dar mi-e frică.

Am luat-o în brațe.

— Sunt aici pentru tine. Orice ai decide.

În noaptea aceea am stat trează mult timp, ascultând respirația liniștită a Ilincăi din camera alăturată și suspinele stinse ale Dariei din dormitorul copilăriei ei. M-am întrebat dacă am făcut bine să-i spun adevărul sau dacă ar fi trebuit să tac și să-l primesc pe Mihai doar ca să nu-mi pierd fiica.

Într-o duminică dimineață, Daria mi-a spus:

— Mamă… cred că rămânem aici o vreme. Nu știu ce va fi cu mine și Mihai, dar vreau ca Ilinca să fie bine.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Dar știam că lupta abia începe: cu prejudecățile vecinilor („S-a întors fata acasă cu copilul!”), cu presiunea familiei lui Mihai („Ce fel de mamă ești dacă destrami familia?”), cu propriile mele regrete că nu am intervenit mai devreme.

Seara aceea am petrecut-o împreună, jucându-ne cu Ilinca și povestind despre vremurile când Daria era mică și râdea din orice nimic. Pentru prima dată după mult timp, am văzut un zâmbet sincer pe chipul fiicei mele.

Dar când am rămas singură în bucătărie, m-am întrebat: Oare sunt o mamă egoistă pentru că nu pot ierta? Sau doar încerc să-mi protejez copilul și nepoata de un om care le face rău?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? E vina mea dacă nu pot primi sub același acoperiș un om care ne-a rănit atât de mult?