În umbra soacrei – Lupta mea pentru libertate

— Nu cred că ești o mamă bună pentru Ana, îmi spuse Maria, cu vocea ei tăioasă, în timp ce-și scutura umbrela la intrare. Ploua torențial afară, iar picăturile de apă se prelingeau pe podeaua holului meu mic din cartierul Titan. M-am uitat la ea, simțind cum mi se strânge stomacul. Ana, fetița mea de cinci ani, se juca liniștită în camera ei, fără să știe că liniștea noastră urma să fie din nou tulburată.

De când am divorțat de Radu, viața mea a devenit un câmp de luptă. Nu doar cu mine însămi, ci și cu toți cei care credeau că știu mai bine ce e bine pentru mine și pentru copilul meu. Maria, fosta mea soacră, era generalul acestei armate invizibile. Venea neanunțată, critica tot ce făceam — de la felul în care îi tundeam părul Anei până la ce îi puneam în pachet la grădiniță.

— Maria, te rog… Nu e momentul acum. Ana doarme după-amiaza și nu vreau să o trezesc.

— Tocmai asta e problema! Copilul ăsta are nevoie de disciplină, nu de mofturi! Pe vremea mea nu exista „somn de după-amiază”. Și uite ce bine am crescut!

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Mi-am amintit de toate dățile când Radu ridica tonul la mine pentru că mama lui îi spunea că nu sunt „gospodină adevărată”. De fiecare dată când mă simțeam mică și neputincioasă în fața lor. Dar acum eram singură. Și trebuia să fiu puternică pentru Ana.

— Maria, te rog să pleci. Nu vreau să discutăm acum.

A oftat teatral și s-a așezat pe canapea, ca și cum casa era tot a ei. — Tu nu înțelegi! Eu vreau doar binele Anei. Dacă tu nu ești în stare să-i oferi stabilitate, poate ar trebui să mă gândesc să vorbesc cu Radu despre custodie.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Gândul că aș putea să o pierd pe Ana mă paraliza. Știam că Radu nu era interesat cu adevărat de copil — nu venise nici măcar la serbarea ei de Crăciun — dar Maria era capabilă de orice ca să-și atingă scopul.

În acea seară, după ce Maria a plecat trântind ușa, am plâns în baie ca să nu mă audă Ana. M-am întrebat dacă nu cumva are dreptate. Dacă nu sunt destul de bună? Dacă nu fac destule? Dar apoi am privit-o pe Ana dormind liniștită, cu ursulețul ei strâns la piept, și mi-am promis că nimeni nu ne va despărți.

A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați de nesomn. Lucrez ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic din apropiere. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai pățit? Pari terminată.

— A venit iar Maria aseară… Mi-a spus că nu sunt o mamă bună și că vrea să vorbească cu Radu despre custodie.

Mihaela a oftat. — Știi că nu are dreptate. Dar dacă vrei să te ajut cu ceva… Poate ar trebui să vorbești cu un avocat. Să știi exact ce drepturi ai.

Seara aceea am petrecut-o citind forumuri despre custodie și drepturile mamelor singure în România. Am descoperit povești asemănătoare cu a mea: femei care luptau cu familiile foștilor soți, cu prejudecățile vecinilor și cu sistemul birocratic care rareori ținea cont de interesul real al copilului.

În weekend, Maria a venit din nou. De data asta a adus-o și pe sora lui Radu, Alina.

— Uite ce am adus pentru Ana! O rochiță nouă și niște jucării — spuse Alina zâmbind fals.

Ana s-a bucurat la început, dar apoi s-a ascuns după mine când Maria a început să-i spună:

— Să știi că mami nu face tot timpul ce trebuie. Dar eu sunt aici să te ajut!

Mi-am adunat tot curajul și am spus:

— Vreau să vă rog ceva: dacă veniți la noi, vă rog să respectați regulile mele. Eu sunt mama Anei și eu decid ce e mai bine pentru ea.

Maria s-a ridicat brusc:

— Nu poți să mă dai afară din viața nepoatei mele! O să vorbesc cu Radu!

După ce au plecat, Ana m-a întrebat:

— Mami, eu trebuie să merg la bunica?

Am înghițit în sec. — Numai dacă vrei tu, iubita mea. Eu sunt aici mereu pentru tine.

În zilele următoare am început să merg la consiliere psihologică. Aveam nevoie să-mi recapăt încrederea în mine. Psiholoaga m-a ajutat să pun limite sănătoase și să nu mă mai simt vinovată pentru alegerile mele.

Radu a sunat într-o seară:

— Ce tot faci acolo? Mama zice că nu o lași pe Ana la ea destul.

— Radu, dacă vrei să petreci timp cu Ana, poți veni oricând vrei. Dar te rog să nu mai asculți toate poveștile mamei tale. Eu vreau doar liniște pentru copilul nostru.

A tăcut câteva secunde. — Bine… O să încerc să vorbesc cu ea.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată complet. Maria încă încearcă să controleze totul. Dar acum știu că pot spune „nu”. Că am dreptul la liniște și respect.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm copiii și pe noi însene? Poate că împreună putem schimba ceva…