Casa din Strada Vișinilor: Povestea unei Moșteniri care a Rupt o Familie

— Nu se poate, mamaie! Nu pot să cred că a lăsat casa lor! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Crăciun. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al fratelui meu mă lovește în piept ca un ciocan.

Bunicul murise cu două săptămâni în urmă. Îl găsisem eu, într-o dimineață geroasă de ianuarie, adormit pentru totdeauna în fotoliul lui preferat, cu radioul pornit încet pe Radio România Actualități. Îl iubeam enorm, iar el fusese mereu stâlpul nostru, omul care ne aduna la masă și ne împăca după fiecare ceartă. Dar moartea lui a adus cu ea nu doar durere, ci și o ură mocnită care a început să crească între noi toți.

— Alessandra, tu ai stat cu el, tu știi cel mai bine ce s-a întâmplat! — a izbucnit mama, cu ochii roșii de plâns și oboseală. — Cum să lase casa la unchiul Doru și la mătușa Lenuța? Noi am fost aici, noi l-am îngrijit!

Am simțit un nod în gât. Da, eu am fost cea care a stat cu bunicul în ultimii ani. Am renunțat la jobul din București ca să mă întorc acasă, la Ploiești, să-l ajut după ce bunica s-a stins. Îi făceam cumpărături, îi găteam, îi citeam ziarul când nu mai vedea bine. Dar testamentul… Testamentul era clar: casa din Strada Vișinilor mergea la fratele bunicului, Doru, și la sora lui, Lenuța. Noi primeam doar niște bani puțini și câteva bijuterii vechi.

— Nu e drept! — a urlat Radu, trântind pumnul în masă. — Noi am tras aici! Ei nici nu veneau decât la Paște și la Crăciun!

Mama plângea încet, iar eu simțeam că mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit afară, în curte. Zăpada scârțâia sub pași și frigul îmi tăia obrajii. M-am uitat la casa bătrânească: tencuiala scorojită, geamurile mici cu perdele dantelate, vița de vie uscată pe gard. Aici crescusem, aici alergasem desculță vara și făcusem oameni de zăpadă iarna. Cum putea bunicul să ne lase fără ea?

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai aprinse. Unchiul Doru a venit de la Focșani cu soția lui, Lenuța a apărut cu fiica ei, Mirela. Toți vorbeau despre acte, despre drepturi legale, despre cine a fost mai apropiat de bunic. Într-o seară, când toți erau strânși în sufragerie, mama a izbucnit:

— Voi unde erați când tata nu mai putea să se ridice din pat? Cine i-a schimbat pampersul? Cine i-a dat pastilele? Alessandra! Dar voi… voi doar ați venit să vă luați partea!

Doru s-a ridicat brusc:
— Sora-mea, nu e vina noastră că tata a vrut altfel! Poate că nu v-a spus tot!

Mirela a intervenit cu voce ascuțită:
— Poate că nu v-ați purtat chiar atât de bine cu el! Poate că tata știe ceva ce voi nu știți!

Am simțit cum sângele îmi fierbe. M-am ridicat și am strigat:
— Destul! Nu mai pot! Bunicul nu ar fi vrut să ne urâm pentru o casă!

Dar nimeni nu m-a ascultat. Avocații au început să vină și să plece. Vecinii șușoteau pe la porți. Prietenii mei mă întrebau dacă e adevărat că ne certăm pentru moștenire. Mă simțeam rușinată și trădată.

Într-o noapte nu am mai rezistat și am intrat în camera bunicului. Am găsit jurnalul lui vechi într-un sertar. L-am deschis cu mâinile tremurânde și am citit pagini întregi despre copilăria lui, despre război, despre cum a construit casa cu mâinile lui împreună cu bunica. La final am găsit o frază scrisă cu litere mari: „Casa asta e pentru cei care știu ce înseamnă sacrificiul.”

Am plâns ore întregi. Poate că bunicul a vrut să ne dea o lecție. Sau poate că pur și simplu nu a știut cum să împace pe toată lumea.

Procesul pentru moștenire a durat luni întregi. Am mers la tribunal, am dat declarații, am adus martori. Fiecare zi era o nouă umilință: rudele se acuzau reciproc de minciuni și trădări. Mama s-a îmbolnăvit de nervi; Radu nu mai vorbea cu nimeni din familie.

Într-un final, judecătorul a decis: testamentul rămâne valabil. Casa merge la Doru și Lenuța.

Am ieșit din tribunal cu sufletul gol. Mama plângea pe hol; Radu dădea mesaje furioase pe telefon. Eu m-am dus acasă și am stat ore întregi pe banca din curte, privind casa care nu mai era a noastră.

În ziua când am predat cheile noilor proprietari, am intrat pentru ultima dată în fiecare cameră. Am atins pereții reci, am mirosit aerul vechi de lemn și flori uscate. Am luat o fotografie cu bunicul și am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum stau într-o garsonieră mică din București și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Familia mea e ruptă; mama nu mai vorbește cu frații ei; Radu s-a mutat în Anglia; eu încerc să uit.

Dar uneori mă întreb: oare merită să pierzi tot pentru o casă? Oare sângele e mai gros decât betonul? Sau poate că adevărata moștenire e ceea ce rămâne în sufletul nostru după ce zidurile dispar?

Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de luptă? Ce ați fi făcut în locul meu?